dăinui vt [At: I. GOLESCU, C., ap. DA ms / V: (îrv) ~ni (Pzi: dăinésc), ~năí (pzi: dắinăi) / Pzi: dắinui și ~esc / E: srb danovati] 1 (La persoana 3) A continua să existe (în timp) Si: a dura, a se menține, a se păstra, a rămâne, a sta, a ține, (liv) a subzista, (înv) a petrece, a via. 2 (Rar) A trăi.

dăinuíre sf [At: COSTINESCU / V: (îvr) ~níre / Pl: ~ri / E: dăinui] 1 Continuare a existenței în timp Si: dăinuit, durare, durat¹, menținere, păstrare, perpetuare, persistare, rămânere, stăruință, ținere, (liv) subzistare, (îvr) dăineală, petrecere. 2 (Rar) Trăire.

DĂINUÍ, dắinui, vb. IV. Intranz. 1. (La pers. 3) A continua să existe, să se mențină; a ține, a dura, a persista. 2. (Rar; despre ființe) A trăi, a exista. [Pr.: dăi-. – Prez. ind. și: dăinuiesc] – Din sb. danovati.

DĂINUÍRE s. f. Faptul de a dăinui; persistență; menținere. – V. dăinui.

DĂINUÍ, dăinuiesc, vb. IV. Intranz. 1. (La pers. 3) A continua să existe, să se mențină; a ține, a dura, a persista. 2. (Rar; despre ființe) A trăi, a exista. [Prez. ind. și: dắinui] – Din scr. danovati.

DĂINUÍRE s. f. Faptul de a dăinui; persistență; menținere. – V. dăinui.

DĂINUÍ, dăinuiesc și dăinui, vb. IV. Intranz. (Mai ales la pers. 3) A ține un timp îndelungat, a se prelungi în timp; a dura, a persista. Moara cea veche... și acum dăinuiește. SADOVEANU, O. I 405. Aceste petreceri dăinuiră pînă după miezul nopții. BOLINTINEANU, O. 298. ♦ (Despre ființe) A trăi, a viețui, a exista. Și-o să petrec în pace prin lumile de soare, În care-oi dăinui? EMINESCU, O. IV 39.

DĂINUÍRE s. f. Faptul de a dăinui; persistență, menținere.

!dăinuí (a ~) (dăi-) vb., ind. prez. 3 dắinuie, imperf. 3 sg. dăinuiá; conj. prez. 3 să dắinuie

dăinuíre (dăi-) s. f., g.-d. art. dăinuírii

dăinuí vb. (sil. dăi-), ind. prez. 1 sg. dăinuiésc / dăinui, imperf. 3 sg. dăinuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. dăinuiáscă / dăinuie

dăinuíre s. f., g.-d. art. dăinuírii; pl. dăinuíri

DĂINUÍ vb. 1. a dura, a exista, a fi, a se menține, a se păstra, a se perpetua, a persista, a rămâne, a trăi, a ține, (rar) a subzista, (înv.) a locui, a petrece, a sta, a via. (Cât va ~ lumea și pământul.) 2. v. menține.

DĂINUÍ vb. v. exista, fi, trăi, viețui.

DĂINUÍRE s. menținere, persistență.

A dăinui ≠ a dispera, a pieri

dăinuí (dăinuiésc, dăinuít), vb. – 1. A dura. – 2. A se prelungi, a ființa. Sb. danovati, danujem (Candrea; Scriban). După Șeineanu, II, 152 și Pascu, II, 130, din tc. dayanmak „a dura”; ipoteză improbabilă. – Der. dăinuitor, adj. (trainic, persistent).

A DĂINUÍ ~iésc intranz. 1) A-și perpetua existența; a continua să fie; a dura; a stărui; a persista. 2) rar (despre ființe) A se mai afla în viață; a viețui; a trăi; a exista. [Sil. dăi-nu-i] /<sl. dano vati

dăinuí v. a dura, a subzista: de n’ar avea cu ce să dăinuească ISP. [Bulg. DANOVATl].

dăĭnuĭésc v. intr. (sîrb. danujem, inf. danovati). Vest. Durez, subzist: casa asta dăĭnuĭește de mult.

DĂINUI vb. 1. a dura, a exista, a fi, a se menține, a se păstra, a se perpetua, a persista, a rămîne, a trăi, a ține, (rar) a subzista, (înv.) a locui, a petrece, a sta, a via. (Cît va ~ lumea și pămîntul; vechi obicei care ~ și astăzi.) 2. a dura, a se menține, a se păstra, a se perpetua, a persista, a stărui. (Amintirea lui ~ pînă astăzi.)

dăinui vb. v. EXISTA. FI. TRĂI. VIEȚUI.

DĂINUIRE s. menținere, persistență.