Dic╚Ťionare ale limbii rom├óne

2 intr─âri

19 defini╚Ťii pentru sonat─â

SON├üT─é, sonate, s. f. Bucat─â muzical─â pentru unul sau dou─â instrumente, alc─âtuit─â din trei sau patru p─âr╚Ťi, deosebite ├«ntre ele ca structur─â, tonalitate, ritm etc., dar care se completeaz─â ├«ntr-o succesiune logic─â ╚Öi unitar─â. ÔÇô Din fr. sonate, it. sonata, germ. Sonate.
SON├üT─é, sonate, s. f. Bucat─â muzical─â pentru unul sau dou─â instrumente, alc─âtuit─â din trei sau patru p─âr╚Ťi, deosebite ├«ntre ele ca structur─â, tonalitate, ritm etc., dar care se completeaz─â ├«ntr-o succesiune logic─â ╚Öi unitar─â. ÔÇô Din fr. sonate, it. sonata, germ. Sonate.
SON├üT─é, sonate, s. f. Bucat─â muzical─â pentru unul sau dou─â instrumente, alc─âtuit─â din trei sau patru p─âr╚Ťi, care s├«nt deosebite ├«ntre ele ca structur─â, tonalitate, ritm etc., dar care se completeaz─â ├«ntr-o succesiune logic─â ╚Öi unitar─â. [Artistul] ne st─â bucuros la dispozi╚Ťie pentru o ╚Öedin╚Ť─â de sonate. CARAGIALE, O. VII 185. Sonatele lui Beethoven, fanteziile lui Haydn... pentru ea s├«nt o juc─ârie. NEGRUZZI, S. I 75.
sonátă s. f., g.-d. art. sonátei; pl. sonáte
sonátă s. f., pl. sonáte
SON├üT adj., s. v. alienat, dement, descreierat, ├«nnebunit, nebun, smintit, ╚Ťicnit.
SON├üT, -─é adj., s.m. ╚Öi f. (Peior.) (Om) tr─âsnit, ╚Ťicnit; prost. [< it. sonato].
SON├üT─é s.f. Compozi╚Ťie muzical─â pentru unul sau dou─â instrumente, compus─â din trei sau patru p─âr╚Ťi, fiecare cu ritm deosebit. [< fr. sonate, it. sonata, germ. Sonate].
SONÁT, -Ă adj., s. m. f. (fam.) (om) trăsnit, zăpăcit. (< it. sonato)
SON├üT─é s. f. compozi╚Ťie muzical─â pentru unul sau dou─â instrumente, alc─âtuit─â de obicei din trei p─âr╚Ťi, fiecare cu o mi╚Öcare diferit─â. (< fr. sonate, it. sonata, germ. Sonate)
SON├üT─é ~e f. Compozi╚Ťie muzical─â pentru unul sau dou─â instrumente, alc─âtuit─â din trei sau patru m─âsuri, care prezint─â o succesiune logic─â unitar─â. /<it. sonata, fr. sonate, germ. Sonate
sonat─â f. bucat─â de muzic─â instrumental─â compusa obi╚Önuit din trei sau patru buc─â╚Ťi diferite.
*son├ít─â f., pl. e (it. sonata, d. sonare, a suna, a c├«nta). Muz. Pies─â de muzic─â instrumental─â compus─â din 3-4 p─âr╚Ťi de caracter diferit (un allegro, un adagio sa┼ş andante, un finale ╚Öi une-or─ş un menuet or─ş un scherzo ├«n locu II sa┼ş III): sonatele lu─ş Mozart. Ia e prima faz─â a sinfonii─ş ╚Öi e scris─â ├«n special p. vioar─â.
sonat adj., s. v. ALIENAT. DEMENT. DESCREIERAT. ÎNNEBUNIT. NEBUN. SMINTIT. ȚICNIT.
son├ít, -─â adj. (lb. vorbit─â) Z─âp─âcit, tr─âsnit ÔŚŐ ÔÇ×Fata asta este cam sonat─â.ÔÇŁ (din it. sonato; cf. fr. sonn├ę; Th. Hristea ├«n R.lit. 25 X 79 p. 8; DN3)
sonata a tre (cuv. it.) v. sonat─â.
sonat─â (< it. sonata). Ini╚Ťial, spre sf├ór╚Öitul sec. 16, s. desemna orice pies─â muzical─â ÔÇ×sunat─âÔÇŁ (v. sonare) la instrumente, spre deosebire de cantata* destinat─â pentru a fi c├óntat─â de voci (1) umane. Denumirea de toccata* era rezervat─â pentru piesele afectate instr. cu claviatur─â*; canzona* da (sau a) sonar este forma principal─â a muzicii instr. ├«n sec. 16. Folose╚Öte, ca ╚Öi ricercarul* tehnica imita╚Ťiei* polif. preluat─â din vechiul motet*, dar are un con╚Ťinut laic inspirat din chanson*-ul fr. (canzoni alla francese). Exemple la A. Gabrielli, 1571. Se foloseau instr. de suflat din lemn sau din alam─â. Forma era constituit─â din mai multe p─âr╚Ťi contrastante prin mi╚Öcare (2), m─âsur─â* ╚Öi scriitur─â, deseori variat─â*, ├«ncheindu-se o coda*. La ├«nceput, piesele nu erau de sine st─ât─âtoare ci reprezentau transcrip╚Ťii* ale vechilor motete ╚Öi madrigale*. Regruparea vocilor (2) ├«n partitur─â* (v. intabulare* < it. intavolare) se practica mai ales pentru org─â* ╚Öi cu unele aranjamente*, pentru laut─â* (v. tabulatur─â). La ├«nceputul sec. 17, s. instr. se ├«mparte, dup─â destina╚Ťia ei, ├«n Sonata da chiesa (s. ÔÇ×de biseric─âÔÇŁ) ╚Öi Sonata da camera (s. ÔÇ×de camer─âÔÇŁ). Prima este o urmare a canzonei ╚Öi cuprinde patru p─âr╚Ťi: I. Grave (omofon─â* sau cu imita╚Ťii polif.) II. Allegro (fugato*); III. Andante (omofon─â, ├«n m─âsur─â ternar─â*); IV. Allegro sau Presto (fugato* sau omofon─â). Tonalitatea (2) este p─âstrat─â ├«n mod unitar. Finalul (1) are deseori caracter de dans (gig─â*, menuet* sau gavot─â*). Exemplele cele mai bine cristalizate ├«nt├ólnim la Corelli (op. 5, 1700), la Muffat, Couperin, Kuhnau. Cea de-a doua, Sonata da camera s-a identificat cu suita* instr. (= partita*). Trio-S. (echiv. it. sonata a tre) reprezint─â un gen (1, 2) cameral specific (sec. 17) scris pentru dou─â instr. (vl. sau instr. de suflat) cu bas. continuu* (org─â* sau clavecin* ale c─âror voci (2) grave sunt ├«nt─ârite de o viola da gamba*). Exemple remarcabile la G. Gabrielli, Salomon Rossi, Corelli ╚Ö.a. Spre sf├ór╚Öitul sec. 17 deosebirea dintre sonata da chiesa ╚Öi sonata da camera dispare ╚Öi se ajunge la o cristalizare mai precis─â a formei* de s. ÔÖŽ S. monotematic─â. Este o form─â (II) ternar─â* av├ónd urm─âtoarea schem─â: o tem─â* A este expus─â ├«n tonalitatea principal─â; dup─â o scurt─â amplificare, moduleaz─â (v. modula╚Ťie) spre o tonalitate vecin─â (a dominantei* sau paralela*) ca, dup─â bara (II, 4) de repeti╚Ťie, se fie reexpus─â ├«n tonalitatea principal─â. Modelele exemplare ini╚Ťiate de un Corelli au fost preluate ╚Öi duse la ├«mplinire de D. Scarlatti, Rameau, J.S. Bach ╚Öi H├Ąndel. Cu ├«nceputul sec. 18, muzica de camer─â* p─â╚Öe╚Öte spre noi c─âi de afirmare: 1) se renun╚Ť─â la practica basului cifrat*. Orga ╚Öi clavecinul ├«╚Öi vor g─âsi aplica╚Ťii autonome, iar forma╚Ťiile muzicii de camer─â, devenite independente vor fi: trio (1) cu coarde, cvartetul (1) cu coarde etc.; 2) na╚Öterea unei literaturi muzicale pentru instr. solistice cu acomp. de pian (trio (2), cvartet (2), cvintet (2), cu pian); 3) pentru Allegro-ul de ├«nceput forma de s. devine obligatorie. ÔÖŽ S. bi- (di-) tematic─â. ├Än jurul anului 1730 apar primele m─ârturii ├«n organizarea distinct─â a unei teme secundare (B) ├«n cadrul formei de s., dup─â urm─âtoarea schem─â: prima tem─â (A) este urmat─â de o tem─â secundar─â (B). trasat─â la o tonalitate vecin─â (dominanta sau paralele) cu care se ├«ncheie expozi╚Ťia* ├«nainte de bara de repeti╚Ťie. Urmeaz─â o scurt─â dezvoltare (2) folosindu-se elementele tematice cele mai caracteristice, apoi se revine la tonalitatea principal─â ├«n care se reexpun cele dou─â teme. Asemenea specimene formale se g─âsesc ├«n s. lui D. Scarlatti, Leclair, Ph.E. Bach, G.Chr. Wagenseil, ├«n uvertura* napolitan─â (A. Scarlatti) ╚Öi ├«n Allegro-ul de s. al simfoniilor* ╚ścolii de la Mannheim* (Johann Stamitz, Fr. Xaver Richter, Christian Cannabich, c. 1750). Totodat─â ciclul (I, 2) ├«ntreg al s. (respectiv simfoniei) se extinde la patru p─âr╚Ťi prin preluarea menuetului de suit─â. ÔÖŽ Primii clasici ├«mbog─â╚Ťesc forma s. bi-tematice cu noi elemente de construc╚Ťie, Haydn pe linia unui con╚Ťinut stenic de sorginte pop., Mozart pe linia cantabilit─â╚Ťii diafane. Acela care ├«i va da configura╚Ťia definitiv─â, exemplar─â pentru mult─â vreme ├«nainte, este Beethoven. Caracteristici generale: poten╚Ťarea expresiei muzicale prin individualizarea unei tematici pregnante ce atinge o culme a dinamicii ├«n confruntarea antitetic─â din sec╚Ťiunea dezvolt─ârii*; structura armonic─â ╚Öi planul tonal cap─ât─â o semnifica╚Ťie deosebit─â pentru reliefarea discursului muzical; tehnic instr. c├ó╚Ötig─â ├«n prestan╚Ť─â prin tratarea ei complex─â ╚Öi ├«ndr─âznea╚Ť─â; suflul unei voin╚Ťe unice str─âbate ╚Öi c─âle╚Öte ├«ntregul e╚Öafodaj sonor conferindu-i direc╚Ťion─âri precise ╚Öi variate ├«n formularea lor. Forma s. beethoveniene poate fi rezumat─â astfel: expunerea temei principale (A), uneori premerg├óndu-i o scurt─â introducere (1) lent─â; punte* spre tonalitatea grupului tematic secund (B1B2B3). Dup─â o ascensiune dinamic─â, aceast─â parte numit─â expozi╚Ťie (1) se ├«ncheie cu o fraz─â concluziv─â (B3) ╚Öi un grup de caden╚Ťe (1) pe tonalitatea vecin─â preg─âtit─â de punte. Bara de repeti╚Ťie dispare pe parcursul evolu╚Ťiei s. Dezvoltarea* reprezint─â un spor dinamic folosindu-se tehnica dr─âmuirii elementelor tematice din expozi╚Ťie, prin progresii*, imita╚Ťii, suprapuneri polif. Dup─â ce se atinge un moment de maxim─â tensiune (climax) se revine la tonalitatea de baz─â ├«n care se efectueaz─â repriza (1). Grupul tematic secund reapare de ast─â dat─â ├«n albia tonalit─â╚Ťilor principale. ├Änainte de ├«ncheiere, dup─â o brusc─â, deviere tonal─â, are loc o a doua dezvoltare codal─â, mai scurt─â, ├«n regiunea tonalit─â╚Ťilor subdominante, ├«ndep─ârtate. O coda ├«ncheie aceast─â dramaturgie sonor─â, fix├ónd prin caden╚Ťe tonalitatea de baz─â. ├Än ultima faz─â a crea╚Ťiei sale, Beethoven atinge stadiul unei mari economii a mijloacelor de expresie, pe linia scriiturii polif., izbutind s─â concentreze discursul muzical la esen╚Ťial. Caracterul de ÔÇ×scherzandoÔÇŁ din unele s. ale lui Haydn este preluat de Beethoven ╚Öi durat ├«n forma de scherzo* care va ├«nlocui vechiul menuet, dep─â╚Öit. ÔÖŽ Forma de s. st─â la baza ├«ntregului ciclu al s. instr., al genurilor (I, 1) muzicii de camer─â (de la duo* la dixtuor*), simfoniei, concertului* instr., precum ╚Öi ├«n configurarea uverturii ╚Öi a poemului* simfonic. Se aplic─â uneori ╚Öi ├«ntr-un ciclu de varia╚Ťiuni (v. tem─â cu varia╚Ťiuni) ca ├«n Varia╚Ťiunile simfonice pentru pian ╚Öi orchestr─â de C├ęsar Franck. ├Än unele cicluri instr. g─âsim forma de s. ╚Öi ├«n cadrul p─âr╚Ťii lente (lied*-s.) ca ├«n partea a II-a a S. op. 22 ├«n si bemol major de Beethoven, sau ├«n cadrul rondo*-ului final (rondo-s.) ca ├«n partea a II-a S. op. 90 ├«n mi minor de acela╚Öi autor precum ╚Öi ca form─â de s. propriu-zis─â ca ├«n ultima parte a Cvartetului s─âu op. 127, ├«n mi b major. ÔÖŽ S. dup─â Beethoven. Romanticii preiau ├«n general schema stabilit─â de marele clasic. Elanul lor n─âvalnic dep─â╚Öe╚Öte, adeseori, rigoarea construc╚Ťiei a s. beethoveniene (Schubert, Chopin, Schumann). Cel mai clasic dintre ei este Brahms. To╚Ťi se disting prin tematica lor av├óntat─â ╚Öi sporul cromatic* al unei armonii diferen╚Ťiate. Tendin╚Ťa mai veche de a se folosi o tem─â central─â pentru toate p─âr╚Ťile ciclului (la Corelli, Tartini, apoi la Beethoven, Listz) ├«╚Öi g─âse╚Öte concretizarea suprem─â ├«n S. pentru vioar─â ╚Öi pian ├«n la major de C├ęsar Franck (1886). Motivul* ciclic ├«l g─âsim ╚Öi ├«n operele wagneriene precum ╚Öi ├«n multe S. ale sec. 20 (v. ciclic, principiu; monotematism). ÔÖŽ S. ├«n sec. 20 se caracterizeaz─â prin: concentrarea discursului muzical la esen╚Ťial, cu mijloace de expresie economic dozate, dar puternic colorate prin l─ârgirea cadrului tonal-armonic ╚Öi virtuozitatea* tehnicii instr., caracterul expozitiv al tematicii ├«n dauna tehnicii clasice de dezvoltare (ex. Cvart. ╚Öi S. de Debussy ╚Öi Ravel), polif. liniar─â* cu dese supraetaj─âri bi- ╚Öi politonale (Honegger, Milhaud, Hindemith), estomparea centrului tonal prin folosirea unor angrenaje armonice complexe (S. Nr. 5-9 de Skribian), eterofonia* ╚Öi polif. modal─â (v. mod (I)) mijloace specifice pentru structurarea materiei sonore (G. Enescu: S. a III-a pentru pian ╚Öi vioar─â, Cvart. nr. 2 ╚Öi Simfonia de camer─â). Echilibrul clasic al ciclului de s. (format, ├«n general, din patru p─âr╚Ťi) este ├«nlocuit cu o dramaturgie proprie (Hindemith, Bart├│k, ╚śostakovski); uneori reducerea ciclului la dou─â sau o singur─â parte, dup─â modelul sonatei listziene (Alban Berg: S. pentru pian op. 1 ╚Öi Prokofiev S. a III-a pentru pian, op. 28). Stravinski ├«╚Öi construie╚Öte Octetul (1923) pe trama unei teme cu varia╚Ťiuni, tratate liber, cu mult─â fantezie metrico-ritmic─â. Bart├│k folose╚Öte forma de arc ├«n cvart. sale (nr. 4 ╚Öi 5): o ac╚Ťiune central─â devine axa de simetrie ├«n jurul c─âreia se grupeaz─â celelalte sec╚Ťiuni cu coresponden╚Ťe ├«ntre ele. Suspendarea, prin sistemul dodecafonic*, a raporturilor tonal-armonice clasice duce la ├«nlocuirea formelor desf─â╚Öurate, cu suprafe╚Ťe sonore puternic irizate printr-o minu╚Ťioas─â polifonizare a vocilor instr. (Sch├Ânberg ╚Öi par╚Ťial Alban Berg). ├Än muzica serial─â* (Webern), forma se tope╚Öte ├«n albia unor structuri ├«n care exprimarea laconic─â (punctualist─â*) este determinat─â de coloritul angrenajului instr. (Klangfarbenmelodie*). Aspecte aleatorice (v. aleatoric─â, muzic─â) ├«n construirea s. le g─âsim la Pierre Boulez (S. a III-a pentru pian = Formant, II, 1957); lucrarea, ce cuprinde 5 sec╚Ťiuni, poate s─â ├«nceap─â cu oricare dintre ele, iar forma ├«n ├«ntregimea ei este variabil─â ├«ntruc├ót ├«n unele subsec╚Ťiuni sunt l─âsate la libera improviza╚Ťie* a interpretului. ╚śi totu╚Öi, s. tradi╚Ťional─â mai este viabil─â prin con╚Ťinutul mereu nou al inspira╚Ťiei din melosul ╚Öi ritmica popular─â.
trio-sonat─â v. sonat─â.
sonat, -─â, sona╚Ťi, -te s. m., s. f., adj. nebun, smintit

Sonat─â dex online | sinonim

Sonat─â definitie

Intrare: sonat
sonat
Intrare: sonat─â
sonat─â substantiv feminin