ocină

ÓCINĂ, ocini, s. f. (În Evul Mediu, în Țara Românească și Moldova.) Bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar. ♦ P. ext. Loc de baștină. – Din sl. otĭcina.

ÓCINĂ, ocini, s. f. (Înv. și pop.) Bucată de pământ moștenită; moștenire, proprietate. – Din sl. otĩcina.

ÓCINĂ, ocini, s. f. (Învechit și arhaizant) Bucată de pămînt moștenită; moștenire, proprietate. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești. SADOVEANU, O. VII 62. Să-i fie ocină lui și urmașilor săi în veci, cu tot cu casa noastră de vînătoare ce se află pe acea moșie. id. B. J. 714.

ócină (înv., pop.) s. f., g.-d. art. ócinii; pl. ócini

ócină s. f., g.-d. art. ócinii; pl. ócini

ÓCINĂ s. v. moșie.

ócină (ócine), s. f. – Patrimoniu, moștenire. Sl. otičina (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 233), cf. oteț. – Sec. XVI, înv., ca și toate der. – Der. ocinaș, s. m. (moștenitor, proprietar rural); ocina, vb. (a moșteni); ocinătoare, s. f. (înv., teren); ocinător, s. m. (înv., proprietar).

ÓCINĂ ~e f. înv. Pământ moștenit de cineva. /<sl. otițina

ociná, ocinéz, vb. I (înv.) a moșteni, a dobândi, a stăpâni; și ociní.

òcină f. o parte din moșie [Slav. OTĬČINA, patrimoniu, din OTEȚŬ, tată].

ócină f., pl. e și i (v.sl. očina, din otĭčina, patrimoniŭ, patrie, otĭčinŭ, părintesc, otĭcĭ, otecĭ, otecŭ, tată). Vechĭ. Moștenire. Moșie părintească inalienabilă (baștină): ocinele boĭereștĭ și mînăstireștĭ eraŭ scutite de bir și angarale și se numeaŭ și „moșiĭ ohabnice”. Patrie. – Și ócenă. V. ohabă și feud.

ocinéz v. tr. (d. ocină). Vechĭ. Moștenesc. Dobîndesc. Stăpînesc.

ocină s. v. MOȘIE.