Dicționare ale limbii române

8 definiții pentru ocină

ÓCINĂ, ocini, s. f. (În Evul Mediu, în Țara Românească și Moldova.) Bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar. ♦ P. ext. Loc de baștină. – Din sl. otĭcina.
ÓCINĂ, ocini, s. f. (Înv. și pop.) Bucată de pământ moștenită; moștenire, proprietate. – Din sl. otĩcina.
ÓCINĂ, ocini, s. f. (Învechit și arhaizant) Bucată de pămînt moștenită; moștenire, proprietate. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești. SADOVEANU, O. VII 62. Să-i fie ocină lui și urmașilor săi în veci, cu tot cu casa noastră de vînătoare ce se află pe acea moșie. id. B. J. 714.
ócină (înv., pop.) s. f., g.-d. art. ócinii; pl. ócini
ócină s. f., g.-d. art. ócinii; pl. ócini
ÓCINĂ s. v. moșie.
ócină f., pl. e și i (v.sl. očina, din otĭčina, patrimoniŭ, patrie, otĭčinŭ, părintesc, otĭcĭ, otecĭ, otecŭ, tată). Vechĭ. Moștenire. Moșie părintească inalienabilă (baștină): ocinele boĭereștĭ și mînăstireștĭ eraŭ scutite de bir și angarale și se numeaŭ și „moșiĭ ohabnice”. Patrie. – Și ócenă. V. ohabă și feud.
ocină s. v. MOȘIE.

Ocină dex online | sinonim

Ocină definitie

Intrare: ocină (pl. ocini)
ocină pl. ocini substantiv feminin