8 definiții pentru ocină
ÓCINĂ, ocini,
s. f. (În Evul Mediu, în Țara Românească și Moldova.) Bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar. ♦
P. ext. Loc de baștină. – Din
sl. otĭcina. ÓCINĂ, ocini,
s. f. (
Înv. și
pop.) Bucată de pământ moștenită; moștenire, proprietate. – Din
sl. otĩcina. ÓCINĂ, ocini,
s. f. (Învechit și arhaizant) Bucată de pămînt moștenită; moștenire, proprietate. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești. SADOVEANU, O. VII 62. Să-i fie ocină lui și urmașilor săi în veci, cu tot cu casa noastră de vînătoare ce se află pe acea moșie. id. B. J. 714.
ócină (
înv.,
pop.)
s. f.,
g.-d. art. ócinii;
pl. ócini
ócină s. f., g.-d. art. ócinii; pl. ócini ócină f., pl. e și i (v.sl. očina, din otĭčina, patrimoniŭ, patrie, otĭčinŭ, părintesc, otĭcĭ, otecĭ, otecŭ, tată). Vechĭ. Moștenire. Moșie părintească inalienabilă (baștină): ocinele boĭereștĭ și mînăstireștĭ eraŭ scutite de bir și angarale și se numeaŭ și „moșiĭ ohabnice”. Patrie. – Și
ócenă. V.
ohabă și
feud. Ocină dex online | sinonim
Ocină definitie
Intrare: ocină (pl. ocini)
ocină pl. ocini substantiv feminin