13 definiții pentru ocină
ÓCINĂ, ocini,
s. f. (În Evul Mediu, în Țara Românească și Moldova.) Bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar. ♦
P. ext. Loc de baștină. – Din
sl. otĭcina. ÓCINĂ, ocini,
s. f. (
Înv. și
pop.) Bucată de pământ moștenită; moștenire, proprietate. – Din
sl. otĩcina. ÓCINĂ, ocini,
s. f. (Învechit și arhaizant) Bucată de pămînt moștenită; moștenire, proprietate. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești. SADOVEANU, O. VII 62. Să-i fie ocină lui și urmașilor săi în veci, cu tot cu casa noastră de vînătoare ce se află pe acea moșie. id. B. J. 714.
ócină (
înv.,
pop.)
s. f.,
g.-d. art. ócinii;
pl. ócini
ócină s. f., g.-d. art. ócinii; pl. ócini ócină (ócine), s. f. – Patrimoniu, moștenire.
Sl. otičina (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 233),
cf. oteț. –
Sec. XVI,
înv., ca și toate
der. –
Der. ocinaș,
s. m. (moștenitor, proprietar rural); ocina,
vb. (a moșteni); ocinătoare,
s. f. (
înv., teren); ocinător,
s. m. (
înv., proprietar).
ÓCINĂ ~e f. înv. Pământ moștenit de cineva. /<sl. otițina ociná, ocinéz, vb. I (înv.) a moșteni, a dobândi, a stăpâni; și ociní. òcină f. o parte din moșie [Slav. OTĬČINA, patrimoniu, din OTEȚŬ, tată].
ócină f., pl. e și i (v.sl. očina, din otĭčina, patrimoniŭ, patrie, otĭčinŭ, părintesc, otĭcĭ, otecĭ, otecŭ, tată). Vechĭ. Moștenire. Moșie părintească inalienabilă (baștină): ocinele boĭereștĭ și mînăstireștĭ eraŭ scutite de bir și angarale și se numeaŭ și „moșiĭ ohabnice”. Patrie. – Și
ócenă. V.
ohabă și
feud. ocinéz v. tr. (d. ocină). Vechĭ. Moștenesc. Dobîndesc. Stăpînesc.
Ocină dex online | sinonim
Ocină definitie
Intrare: ocină (pl. ocini)
ocină pl. ocini substantiv feminin
Intrare: ocină (pl. ocine)
Intrare: ocina
ocina verb grupa I conjugarea a II-a