TROHÉU, trohei, s. m. Picior de vers alcătuit dintr-o silabă lungă și una scurtă (în metrica poeziei antice) sau dintr-o silabă accentuată și una neaccentuată (în poezia modernă). – Din fr. trochée.

TROHÉU, trohei, s. m. Picior de vers alcătuit dintr-o silabă lungă și una scurtă (în metrica poeziei antice) sau dintr-o silabă accentuată și una neaccentuată (în poezia modernă). – Din fr. trochée.

TROHÉU, trohei, s. m. Picior de vers compus din două silabe, dintre care, în metrica poeziei antice, prima e lungă iar a doua scurtă, iar în poezia modernă, prima e accentuată iar a doua neaccentuată. De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile? EMINESCU, O. I 137.

trohéu s. m., art. trohéul; pl. trohéi, art. trohéii

trohéu s. m. (sil. -heu), art. trohéul; pl. trohéi, art. trohéii

TROHÉU s.m. Picior de vers format, în poezia antică, dintr-o silabă lungă și una scurtă și, în poezia modernă, dintr-o silabă accentuată și una neaccentuată. V. coreu. [< fr. trochée, cf. lat. trochaeus, gr. trochaios].

TROHÉU s. m. picior de vers dintr-o silabă lungă (accentuată) și una scurtă (neaccentuată); coreu. (< fr. trochée)

trohéu (-éi), s. m. – Picior de vers format dintr-o silabă lungă și una scurtă. Fr. trochée, cu pronunțare ngr. – Der. trohaic, adj. (format din trohei).

TROHÉU ~i m. Unitate ritmică formată din două silabe cu accentul pe prima; horeu. /<lat. trochacus, fr. trochée

troheu n. picior de vers greco-latin compus de o silabă lungă și una scurtă.

*trohéŭ n., pl. eĭe saŭ ee (vgr. trohaîos, d. trého, alerg). Proz. Picĭor de vers grecesc orĭ latin compus dintr’o silabă lungă și una scurtă.

troheu (< gr. τροχαῖος, din τρόχος, „roată, alegare”). În prozodia antică picior (1) metric alcătuit dintr-o silabă lungă și una scurtă: -U. Sin.: choreu.