STRĂBÚN, -Ă, străbuni, -e, adj. s. m. și f. 1. Adj. Strămoșesc; străvechi. 2. S. m. și f. Străbunic (1). ♦ Răzbunic, strămoș (2). 3. S. m. și f. Strămoș (1). – Pref. stră- + bun.

STRĂBÚN, -Ă, străbuni, -e, adj. s. m. și f. 1. Adj. Strămoșesc; străvechi. 2. S. m. și f. Tatăl ori mama bunicului sau al bunicii, în raport cu strănepoții lor; străbunic (1), răzbunic, strămoș (2). 3. S. m. și f. Strămoș (1). – Stră- + bun.

STRĂBÚN1, străbuni, s. m. 1. Străbunic, răzbunic. Plecase vrăjit de vorbele pline de miere ce-i zugrăveau o idilică viață de străbun împresurat de dragostea fiilor și a nepoților. ANGHEL, PR. 64. Întrebă pe unii și pre alții despre scorpie și locuința ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri. ISPIRESCU, L. 9. 2. (Mai ales la pl.) Strămoși. Cum tremură cenușa aspră, Ce-nfiorați îmi par cărbunii, De vraja ce le-a mai rămas, Din cîte povesteau străbunii. GOGA, P. 20. Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei, Ca să nu s-arate-odată ce sînteți – Niște mișei! EMINESCU, O. I 151. Atîți nevrednici, trăind în moliciuni, Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10.

STRĂBÚN2, -Ă, străbuni, -e, adj. 1. Strămoșesc. Iar după datina străbună Cînd îi întinzi paharul plin, El nu bea pînă ce închină Și varsă jos un strop de vin. IOSIF, PATR. 23. Gloria străbună pe strămoși cinstește: În zadar nepotul cu ea se fălește, Cînd e, cum se-ntîmplă, un om de nimic. ALEXANDRESCU, M. 324. 2. Străvechi. Eu vă sărut, păreți străbuni, Pe varul vost’ scobit de ploaie. GOGA, P. 22. Domniță, aste scule străbune le primește Și-n semn de mulțumire cu ele te gătește. ALECSANDRI, T. II 93.

străbún adj. m., s. m., pl. străbúni; adj. f., s. f. străbúnă, pl. străbúne

străbún adj. m., s. m., pl. străbúni; f. sg. străbúnă, pl. străbúne

STRĂBÚN adj., s. 1. adj. părintesc, strămoșesc, (înv.) străbunesc. (Să ne apărăm moșia ~.) 2. s. pl. părinți (pl.), strămoși (pl.). (Datină rămasă de la ~.) 3. s. străbunic, strămoș, (înv.) protopărinte. (E un ~ de-al meu.) 4. adj. străvechi, (înv.) străbunesc. (Datină ~.)

STRĂBÚN1 ~ă (~i, ~e) și substantival (despre persoane) Care aparține generațiilor precedente; privitor la generațiile precedente; din vremuri foarte îndepărtate; strămoșesc; străvechi. Glie ~ă. /stră- + bun

străbun m. pl. 1. părinții părinților noștri; 2. cei ce au trăit înaintea noastră. [V. bun]. ║ a. moștenit dela străbuni: datini străbune.

străbún, -ă s. (stră- și bun, bunic). Rar. Strămoș. Adj. Strămoșesc.

STRĂBUN adj., s. 1. adj. părintesc, strămoșesc, (înv.) străbunesc. (Să ne apărăm moșia ~.) 2. s. pl. părinți (pl.), strămoși (pl.). (Datină rămasă de la ~.) 3. s. străbunic, strămoș, (înv.) protopărinte. (E un ~ de-al meu.) 4. adj. străvechi, (înv.) străbunesc. (Datină ~.)