SPIC, spice, s. n. 1. Inflorescență caracteristică plantelor graminee, alcătuită din mai multe flori mici cu peduncul scurt, dispuse pe o axă centrală lungă. ◊ Expr. A da în spic sau a-i da spicul, a face spic = (despre plante) a se apropia de maturitate, a ajunge în faza de dezvoltare în care apare spicul (1); a înspica. 2. Stilizare decorativă în formă de spic (1), frecventă în arta populară pe cusături, țesături etc. 3. Vârful firelor de păr, mai lungi (și de altă culoare) din blana unor animale. 4. (În sintagma) Spic de zăpadă (sau, rar, de ploaie) = fulgi mari de zăpadă amestecați cu stropi de ploaie, care cad pe pământ. 5. (Pop.) Vârf de munte; pisc. ♦ Partea cea mai înaltă a acoperișului casei. [Pl. și: spicuri] – Lat. spicum.

SPIC, spice, s. n. 1. Inflorescență caracteristică plantelor graminee, alcătuită din mai multe flori mici cu peduncul scurt, dispuse pe o axă centrală lungă. ◊ Expr. A da în spic sau a-i da spicul, a face spic = (despre plante) a se apropia de maturitate, a ajunge în faza de dezvoltare în care apare spicul (1); a înspica. 2. Stilizare decorativă în formă de spic (1), frecventă în arta populară pe cusături, țesături etc. 3. Vârful firelor de păr, mai lungi (și de altă culoare) din blana unor animale. 4. (În sintagma) Spic de zăpadă (sau, rar, de ploaie) = fulgi mari de zăpadă amestecați cu stropi de ploaie, care cad pe pământ. 5. (Pop.) Vârf de munte; pisc. ♦ Partea cea mai înaltă a acoperișului casei. [Pl. și: spicuri] – Lat. spicum.

SPIC, spice, s. n. 1. Tip de inflorescență (caracteristică cerealelor) alcătuită din mai multe flori mici, cu peduncul scurt, dispuse pe o axă centrală. Părul ei bălai ca spicu-i. EFTIMIU, Î. 106. Părul rotunjit pe spate și galben ca spicul copt. DELAVRANCEA, O. II 65. Privirile de farmec bete Mi le-am întors cătră pămînt, Iar spicele jucau în vînt. COȘBUC, P. I 176. ◊ Expr. A (-i) da (unei semănături) spicul sau (despre semănături) a da în spic, a face spic = a ajunge în faza de dezvoltare în care apare spicul; a înspica. Grîul a dat în spic. ▭ A -nverzit, a crescut, i-a dat spicul ca vrabia și s-a ales cu trei chile la pogon. DELAVRANCEA, O. II 318. 2. Desen decorativ în formă de spic (1) (frecvent în arta populară pe cusături, țesături, încrestături în lemn, ouă încondeiate etc.). 3. Vîrful firelor de păr mai lungi (și de culoare mai deschisă) aflate în blana unor animale. Bine-ar fi s-o mai pîrlești [coada], Ca să-i faci mai negru spicul. CONTEMPORANUL, I 688. 4. (În expr.) Spic de zăpadă (mai rar de ploaie) = (cu sens colectiv) fulgi rari de zăpadă amestecați cu stropi de ploaie. Suna vîntul în păstăile celor doi salcîmi desfrunziți ai morii și stropea spic de zăpadă. SADOVEANU, M. C. 158. Vremea s-a zburlit pretimpuriu, cu spic de zăpadă în ploaie. C. PETRESCU, R. DR. 47. Fețișoara lui, Spuma laptelui... Neajunsă de soare, De fulg de ninsoare Și de spic de ploaie. TEODORESCU, P. P. 92. 5. Vîrf de munte, pisc. Să mă sui pe munți de piatră, Să-mi văz mamă, să-mi văz tată, Sus pe spicu de Carpați, Să mă uit la ai mei frați. POP. ♦ Partea cea mai înaltă a acoperișului casei. 6. Numele popular al unei stele foarte luminoase din constelația fecioarei. – Pl. și: spicuri (GALACTION, O. I 147).

spic s. n., pl. spíce

spic s. n., pl. spíce

SPIC s. v. creastă, creștet, culme, pisc, vârf.

ȘPIC s. v. lavandă, levănțică.

spic (-ce), s. n. – 1. Inflorescență a plantelor graminee. – 2. Vîrf, pisc, parte înaltă. – Mr. schic, megl. spic. Lat. spῑcum (Pușcariu 1617; REW 8148), cf. it. spigo, prov. espic, fr. épi, sp. espiga. – Der. spicui, vb. (a face spice; a aduna spice; a extrage, a culege); spicuitor, s. m. (persoană care spicuiește); înspica, vb. refl. (a da în spic; a crește plantele; a-i da mustața; a i se face părul măciucă).

SPIC ~ce n. 1) Inflorescență caracteristică gramineelor, alcătuită din mai multe flori mici dispuse pe o axă centrală. * A da în ~ a începe să formeze spicul, să se apropie de maturizare. ~ de zăpadă fulg de zăpadă rătăcit printre picăturile de ploaie. 2) Vârf al firelor de păr mai lungi din blana unor animale (având și o culoare mai deschisă sau mai închisă decât a blănii). 3) Partea cea mai înaltă a unui deal, a unui munte sau a unui acoperiș. /<lat. spicum

spic n. capătul superior al paiului grânelor ce conține grăunțe: orzul a dat spic; ca spicul grâului, bălan: mustăcioara lui spicul grâului POP. [Lat. SPICUM].

spic n., pl. e (lat. spicum și spica, spic; it. spiga [spigo nume de plantă], pv. espic, espiga, fr. épi, sp. pg. espiga). Vîrfu paiuluĭ saŭ cotoruluĭ care conține grăuntele la graminee (la popușoĭ numaĭ florile): grîu a dat spic, spicu greu se apleacă. Ca spicu grîuluĭ, bălan.

spic s. v. CREASTĂ. CREȘTET. CULME. PISC. VÎRF.

șpic s. v. LAVANDĂ. LEVĂNȚICĂ.

spic de grâu v. mânioasa.