spătar definitie

26 definiții pentru spătar

SPĂTÁR2, spătari, s. m. (în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Dregător la Curtea domnească care purta la ceremonii sabia și buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei. ◊ Mare spătar = comandant suprem al armatei țării în lipsa domnului. – Din ngr. spathários.
SPĂTÁR1, spătare, s. n. Parte mai înaltă a unui scaun, fotoliu etc., care servește pentru a sprijini spatele persoanei care stă pe ele; rezemătoare, spetează. – Spată + suf. -ar.
SPĂTÁR2, spătari, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Dregător la curtea domnească care purta la ceremonii sabia și buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei. ◊ Mare spătar = comandant suprem al armatei în lipsa domnului. – Din ngr. spathários.
SPĂTÁR1, spătare, s. n. Parte mai înaltă a unui scaun, fotoliu etc., care servește pentru a sprijini spatele persoanei care stă pe ele; rezemătoare, spetează. – Spată + suf. -ar.
SPĂTÁR1, spătari, s. m. Înalt demnitar la curtea domnească în timpul feudalității, avînd la început funcția principală de a purta la festivități spata domnească, iar mai tîrziu pe aceea de șef al armatei și al poliției; titlu în ierarhia boierilor romîni din acea epocă. Unul dintr-acei romîni care au binemeritat de la patrie a fost și spătarul Ioan Cantacuzino. BĂLCESCU, O. I 85. În zori de zi fui trezit de un ofițer a domnului, carele ne poronci a-l urma la spătariul, mai-marele slujbaș a poliției și a puterii armate. RUSSO, S. 171. ◊ Mare spătar = comandant suprem al oștilor țării; capul oastei. Capul cel mare al armatei era marele spătar. El avea supt comanda lui imediată pe toți călărașii, cum și pe lefegii, sărăcei și scutelnicei. BĂLCESCU, O. I 16. Domnitorul zise ginerelui cu glas tare și majestos: Iată, te cinstesc cu caftanul de mare spătar și te fac caimacam al Craiovei. FILIMON, C. 314.
SPĂTÁR2, spătare, s. n. Spetează, rezemătoare (la scaune). Călugărița se așezase într-un scaun cu spătar și cu rezămătoare de brațe. SADOVEANU, P. M. 66. Îl invită să se așeze pe banca de lemn, cu spătar. C. PETRESCU, Î. II 181.
SPĂTÁR2, spătari, s. m. Înalt demnitar la curtea domnească în timpul feudalității, care avea la început funcția de a purta la festivități spata domnească, iar mai tărziu pe cea de șef al armatei și al poliției. ◊ Mare spătar = comandant suprem al oștilor țării. – Ngr. spatharis.
SPĂTÁR1, spătare, s. n. Spetează a unui scaun. – Din spată2 + suf. -ar.
máre-spătár s. m., art. márele-spătár; pl. mari-spătári, art. márii-spătári
spătár1 (persoană) s. m., pl. spătári
spătár2 (obiect) s. n., pl. spătáre
máre-spătár s. m., art. márele-spătár; pl. mári-spătári
spătár (persoană) s. m., pl. spătári
spătár (obiect) s. n., pl. spătáre
SPĂTÁR s. v. gâtar, strungă.
SPĂTÁR s. 1. rezemătoare, spate, spetează, (înv. și reg.) spată. (~ la un scaun.) 2*. (reg.) spate. (~ la o stână.)
spătár (-ri), s. m. – Boier de rangul întîi, șef al armatei; în Mold. era pîrcălab de Cernăuți. – Spătarul al doilea, boier de rangul doi, locțiitorul spătarului. Mgr. σπάθαριος (Roesler 576; Murnu 52). – Der. spătăreasă, s. f. (nevastă de spătar); spătărel, s. m. (militar în subordinea spătarului); spătări, vb. (a exercita slujba de spătar); spătărie, s. f. (slujba și sediul spătarului; sala tronului; închisoare); spătăresc, adj. (al spătarului).
SPĂTÁR2 ~i m. (în evul mediu) Dregător mare la curtea domnească care purta la ceremonii spada și buzduganul domnitorului și comanda oștirea în timp de război. ◊ Mare ~ comandant suprem al oștii în lipsa domnitorului. /<ngr. spatharios
SPĂTÁR1 ~e n. 1) Parte mai înaltă a unui scaun sau a unui fotoliu de care își sprijină spatele persoana ce stă pe ele; spetează; rezemătoare. 2) Parte a hamului care se așază pe spatele calului. /spate + suf. ~ar
spătar m. od. 1. demnitar ce ținea spata Domnului; 2. (Marele), căpetenia oștirii muntene, general al cavaleriei; 3. mai târziu, rang de boierie. [Titlu de origină bizantină: SPATARIOS].
spătar n. 1. spate de scaun; 2. partea hamului ce acopere spatele calului.
1) spătár m. (ngr. spatháris, d. spothi, spadă). 1. Boĭeru care ținea spata, coroana și sceptru domnuluĭ în Țara Românească și’n Moldova (V. boĭer). Mărele spătar, general de cavalerie care comanda întreaga oaste a Țăriĭ Româneștĭ, ca hatmanu’n Moldova (V. silictar). 2. (d. spată). Acela care face saŭ vinde spate p. războaĭele de țesut.
2) spătár n., pi. e (d. spată, omoplat). Mold. Rezemătoarea scaunuluĭ, numită și spătează și spetează. Partea hamuluĭ care se pune pe spinarea caluluĭ.
SPĂTAR s. 1. rezemătoare, spate, spetează, (înv. și reg.) spată. (~ la un scaun.) 2.* (reg.) spate. (~ la o stînă.)
spătar s. v. GÎTAR. STRUNGĂ.
SPĂTAR subst., rang boieresc. 1. Spătar/u s.; -iu fam. (Buc). 2. Spătăriei, -ești ss.; Spătărelu, Dragu (Deal 16). 3. + -ici: Spătăriciu, munt., 1616 (Glos). 4. Spătăricea b. (17 B III 32). 5. Spătar fam. (Moț) < subst spătar: a) spatele unui scaun, b) fabricant de spete.

spătar dex

Intrare: spătar (obiect)
spătar 2 s.n. substantiv neutru
Intrare: Spătar
Spătar
Intrare: spătar (persoană)
spătar 1 s.m. admite vocativul substantiv masculin
Intrare: mare-spătar
mare-spătar substantiv masculin admite vocativul