PREDICATÍV, -Ă, predicativi, -e, adj. 1. (Gram.) Care formează sau poate forma predicatul (1); referitor la predicat. Verb predicativ = verb care poate constitui singur predicatul unei propoziții. Nume predicativ = nume care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții. Propoziție predicativă = propoziție care îndeplinește rolul de nume predicativ. 2. (Log.) Care se referă la predicat (2), care aparține predicatului. – Din fr. prédicatif.

PREDICATÍV, -Ă, predicativi, -e, adj. 1. (Gram.) Care formează sau poate forma predicatul (1); referitor la predicat. ◊ Verb predicativ = verb care poate forma singur predicatul unei propoziții. Nume predicativ = nume care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții. Propoziție predicativă = propoziție care îndeplinește rolul de nume predicativ. 2. (Log.) Care se referă la predicat (2), care aparține predicatului. – Din fr. prédicatif.

PREDICÁTIV, -Ă, predicativi, -e, adj. 1. (Gram.) Care poate forma predicatul (1). Nume predicativ. ◊ Verb predicativ = verb care (spre deosebire de verbele copulative) poate forma singur predicatul. Nume predicativ = nume care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții. Substantivul, cu fimcțiune de nume predicativ, stă, obișnuit, în cazul nominativ sau genitiv. IORDAN, R. 514. Propoziție predicativă = propoziție care îndeplinește funcțiunea de nume predicativ într-o propoziție regentă. 2. (Logică) Care se referă la predicat, relativ la predicat (2). Noțiune predicativă.

predicatív adj. m., pl. predicatívi; f. predicatívă, pl. predicatíve

predicatív adj. m., pl. predicatívi; f. sg. predicatívă, pl. predicatíve^[1]

PREDICATÍV, -Ă adj. 1. Verb predicativ = verb care poate forma singur predicatul; nume predicativ = nume care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul unei propoziții; propoziție predicativă (și s.f.) = propoziție care îndeplinește față de propoziția regentă rolul de nume predicativ. 2. (Log.) Referitor la predicat. [< lat. praedicativus].

PREDICATÍV, -Ă adj. 1. care formează sau poate forma predicatul; cu valoare de predicat. ♦ verb ~ = verb care poate forma singur predicatul unei propoziții; nume ~ = nume care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de nume predicativ pe lângă un verb copulativ din regentă; element ~ suplimentar = parte secundară de propoziție cu dublă subordonare (față de verb și de subiect sau obiect); propoziție ~ă suplimentară (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește în frază rol de element predicativ suplimentar. 2. (log.) referitor la predicat. (< fr. prédicatif)

PREDICATÍV ~ă (~i, ~e) gram. Care joacă rol de predicat sau de parte a acestuia. Nume ~. Propoziție ~ă. /<fr. prédicatif^[1]

PREDICATÍV, -Ă adj. (< lat. praedicativus, fr. prédicatif): în sintagmele adverb predicativ, element predicativ suplimentar, funcție predicativă, grup predicativ, interjecție predicativă, intonație predicativă, monem predicativ, nume predicativ, predicativă suplimentară, relație predicativă, subordonată predicativă și verb predicativ (v.).

atribut predicativ-epitet, forma cea mai puternic expresivă a epitetului și anume acel adjectiv (sau un echivalent al său) care exprimă în propoziție, mai rar în frază, un atribut al numelui subiect sau obiect, dar stă pe lângă verbul predicativ ca un complement circumstanțial de mod; este un adjectiv care are, prin topică, și funcție adverbială, deși își păstrează valoarea proprie prin flexiune și acord (A): „Când ochii tăi tot încă mari Se uită dulci și galeși.” (Eminescu)

element predicativ suplimentar, parte de vorbire în primul rând nominală (substantiv, adjectiv, pronume, numeral) care poartă accentul predicativ într-un enunț, întrucât exprimă un atribut al numelui subiect ori complement, nu numai prin acord sau congruență semantică, ci și prin intermediul verbului (predicativ), ca și cum acesta ar fi un auxiliar copulativ (A): „Mergi sănătos, drumețe!” (Șt. O. Iosif)