PERSONIFICÁ, personífic, vb. I. Tranz. 1. A atribui lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură însușiri omenești și a le reprezenta ca atare; a personaliza; p. ext. a simboliza. 2. A găsi expresia concretă în cineva sau în ceva; a exemplifica printr-o persoană (1) sau printr-un personaj (2) care posedă în cel mai înalt grad o calitate, un anumit caracter, un defect; a întruchipa, a întrupa, a incarna. – După fr. personnifier. Cf. it. personificare.

PERSONIFICÁRE, personificări, s. f. Faptul de a personifica; personificație; spec. figură de stil prin care se atribuie lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură însușiri omenești. – V. personifica.

PERSONIFICÁ, personífic, vb. I. Tranz. 1. A atribui lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură însușiri omenești și a le reprezenta ca atare; a personaliza; p. ext. a simboliza. 2. A găsi expresia concretă în cineva sau în ceva; a exemplifica printr-o persoană (1) sau printr-un personaj (2) care posedă în cel mai înalt grad o calitate, un anumit caracter, un defect; a întruchipa, a întrupa, a incarna. – După fr. personnifier. Cf. it. personificare.

PERSONIFICÁRE, personificări, s. f. Faptul de a personifica; personificație; spec. figură de stil prin care se atribuie lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură însușiri omenești. – V. personifica.

PERSONIFICÁ, personific, vb. I. Tranz. 1. (Folosit și absolut) A trata lucrurile, animalele, fenomenele ca pe niște oameni vii, atribuindu-le însușiri omenești. în personificările artistice, ca și în comparații, există doi termeni diferiți: unul – ceea ce e de personificat și altul ceea ce personifică. GHEREA, ST. CR. III 299. ◊ Refl. impers. Trebuie ca termenii personificării să fie cît se poate de deosebiți: nu se personifică un codru printr-un cring, nici invers. GHEREA, ST. CR. III 301. 2. A întrupa, a întruchipa. Geniul grec... i-a îndumnezeit pe acești inventatori primitivi [ai focului] personificîndu-i în zeul Prometheus. GHEREA, ST. CR. III 189. Personificase într-însul tot meritul deșteptării naționale. GHICA, A. 38.

PERSONIFICÁRE, personificări, s. f. 1. Faptul de a personifica; figură stilistică prin care se atribuie unui lucru, unui animal, unui fenomen din natură însușiri omenești. Astfel, cît de gingașă, șăgalnică și frumoasă în poezia «Vîntul» e personificarea vîntului prin flăcăul cu blonde plete ce se joacă cu fetele în luncă. GHEREA, ST. CR. III 302. 2. Întruchipare, întrupare, incarnare. Faust al lui Goethe e personificarea nemărginitului dor de a pătrunde în toate tainele naturii. IONESCU-RION, C. 71.

personificá (a ~) vb., ind. prez. 3 personífică

personificáre s. f., g.-d. art. personificắrii; pl. personificắri

personificá vb., ind. prez. 1 sg. personífic, 3 sg. și pl. personífică

personificáre s. f., g.-d. art. personificării; pl. personificări

PERSONIFICÁ vb. 1. (rar) a personaliza, (înv.) a personisi. (Poetul ~ obiectele.) 2. a incarna, a întruchipa, a întrupa, a reprezenta, a simboliza, (înv.) a închipa. (El ~ forța brutală.)

PERSONIFICÁRE s. incarnare, întruchipare, întrupare, reprezentare, simbolizare, (înv.) personificație. (~ răului.)

PERSONIFICÁ vb. I. tr. 1. A atribui unui lucru, unui animal etc. însușiri omenești. 2. A realiza, a contura perfect un personaj, o idee etc.; a întruchipa. [P.i. personífic. / cf. it. personificare, fr. personnifier].

PERSONIFICÁRE s.f. 1. Faptul de a personifica; personificație. ♦ Figură de stil prin care se atribuie ființelor necuvântătoare, lucrurilor, elementelor naturii și chiar unor idei abstracte însușiri și manifestări ale omului. V. prozopopee. 2. Întruchipare, încarnare. [< personifica].

PERSONIFICÁ vb. tr. 1. a atribui unui lucru, unui animal, fenomen etc. însușiri omenești; a personaliza. 2. a realiza, a contura perfect un personaj, o idee etc.; a întruchipa, a încarna. (< fr. personnifier, it. personificare)

PERSONIFICÁRE s. f. 1. faptul de a personifica; personificație. ◊ figură de stil prin care se atribuie ființelor necuvântătoare, lucrurilor, elementelor naturii, chiar unor idei abstracte însușiri omenești. 2. întruchipare. (< personifica)

A PERSONIFICÁ personífic tranz. 1) (animale, plante, fenomene, lucruri) A înzestra cu însușiri omenești; a umaniza. 2) (caractere, calități, defecte etc.) A prezenta dând expresie materială; a exemplifica printr-o persoană sau printr-un personaj; a întruchipa; a întrupa; a incarna. El personifică onestitatea. /<fr. personnifier

PERSONIFICÁRE ~ări f. 1) v. A PERSONIFICA. 2) Figură de stil constând din atribuirea unui animal sau unui obiect însușiri omenești. /v. a personifica

personificà v. a atribui unui lucru neînsuflețit caracterul, sentimentele unei persoane reale: păgânii personificau toate forțele naturei.

personificare f. acțiunea de a personifica și rezultatul acestei acțiuni.

*personífic, a -á v. tr. (d. persoană și -fic ca’n edi-fic; fr. personnifier). Atribuĭ unuĭ lucru saŭ uneĭ ființe abstracte figura, sentimentele, vorba uneĭ persoane: Boileau în pĭesa „le Lutrin (Strana)” a personificat în glumă Trîndăvia. Pin anal. Reprezent supt trăsăturile uneĭ persoane un lucru saŭ o ființă abstractă: pictoriĭ personifică timpu supt trăsăturile unuĭ bătrîn armat c’o coasă. Realizez, întrunesc în mine: acest tînăr personifică toată vitejia strămoșilor luĭ.

*personificațiúne f. (fr. personification). Acțiunea de a personifica. Lucru personificat. Ret. Prozopopeĭe. – Și -áție, dar ob. -áre.

*prosopopéĭe f. (lat. prosopopóeia, d. vgr. prosopo-poiïa; prósopon, față, persoană și poiéo, fac. V. prosop, epo-, melo- și onomato-peĭe, poet, poemă). Ret. Figura pin care se personifică sentimentu, vorba și acțiunea lucrurilor saŭ absenților: Platone a făcut să vorbească legile într’o măreață prosopopeĭe. – Și proz- (după fr.). – Se poate zice și personificare. V. retorică.

PERSONIFICA vb. 1. (rar) a personaliza, (înv.) a personisi. (Poetul ~ obiectele.) 2. a incarna, a întruchipa, a întrupa, a reprezenta, a simboliza, (înv.) a închipa. (El ~ forța brutală.)

PERSONIFICARE s. incarnare, întruchipare, întrupare, reprezentare, simbolizare, (înv.) personificație. (~ răului.)

personificare (fr. personnification), figură prin care se atribuie însușiri omenești unor obiecte neînsuflețite ori abstracte, precum și unor vietăți necuvântătoare: „Acuma e amiazi. Plantele își beu umbra și natura înoată obosită într-un ocean de lumină înflăcărată...” (V. Alecsandri); „Un vânt răzleț își șterge lacrimile reci pe geamuri. Plouă” (L. Blaga) „Cine-i?... Ce-i?... Ce-a fost pe-aici?... Ciripesc cu glasuri mici Cinteze și pitulici.” (G. Topârceanu) „Și se-ntreba speranța mea mirată: Cine-ar fi fost să fie bărbatul uriaș, Oprit pe țărmul lumii cu-o mână-atât de lată Încât putea să joace pe deget un oraș?” (T. Arghezi) Cf. fr.: „II me semble déjà que ces murs, que ces voûtes Vont prendre la parole, et, prêts, à m’accuser, Attendent mon époux pour le désabuser.” (Racine → Géruzez, p. 173) • P. este una din cele mai productive figuri și își are rădăcinile adânc înfipte în limba uzuală, plină de elemente lexicale figurate, „gramaticalizate” prin generalizare. Așa cum prin omeoză vorbitorii oricărei limbi folosesc unele „metafore lingvistice” (așa-zisele catachreze), tot astfel și în privința obiectelor neînsuflețite folosesc cuvinte, denumiri și mai ales adjective potrivite numai unei viețuitoare ori chiar ființe umane ca în „bate un crivăț dușmănos”, „curge un pârâiaș zglobiu” [Cf. „Aut coniurato descendens Dacus ab Istro” (Vergilius) în loc de „Aut coniuratus Dacus descendens ab Istro”. Menționăm că în „coniurato Istro” aflăm în același timp și o hipalagă]; sau în „a venit vacanța”; germ. „der Morgen kam” etc., în care este tot un fel de omeoză sau similitudine raportată la om. Exemplele de mai sus reprezintă forma cea mai elementară a p., primul grad este al p. lingvistice. P. însă atinge gradul cel mai înalt ca figură de compoziție, când trebuie să fie numită prozopopee. Prozopopeea este schema figurată a fabulei și alegoriei.