PERSONIFICÁRE, personificări, s. f. Faptul de a personifica; personificație; spec. figură de stil prin care se atribuie lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură însușiri omenești. – V. personifica.

PERSONIFICÁRE, personificări, s. f. Faptul de a personifica; personificație; spec. figură de stil prin care se atribuie lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură însușiri omenești. – V. personifica.

PERSONIFICÁRE, personificări, s. f. 1. Faptul de a personifica; figură stilistică prin care se atribuie unui lucru, unui animal, unui fenomen din natură însușiri omenești. Astfel, cît de gingașă, șăgalnică și frumoasă în poezia «Vîntul» e personificarea vîntului prin flăcăul cu blonde plete ce se joacă cu fetele în luncă. GHEREA, ST. CR. III 302. 2. Întruchipare, întrupare, incarnare. Faust al lui Goethe e personificarea nemărginitului dor de a pătrunde în toate tainele naturii. IONESCU-RION, C. 71.

personificáre s. f., g.-d. art. personificắrii; pl. personificắri

personificáre s. f., g.-d. art. personificării; pl. personificări

PERSONIFICÁRE s. incarnare, întruchipare, întrupare, reprezentare, simbolizare, (înv.) personificație. (~ răului.)

PERSONIFICÁRE s.f. 1. Faptul de a personifica; personificație. ♦ Figură de stil prin care se atribuie ființelor necuvântătoare, lucrurilor, elementelor naturii și chiar unor idei abstracte însușiri și manifestări ale omului. V. prozopopee. 2. Întruchipare, încarnare. [< personifica].

PERSONIFICÁRE s. f. 1. faptul de a personifica; personificație. ◊ figură de stil prin care se atribuie ființelor necuvântătoare, lucrurilor, elementelor naturii, chiar unor idei abstracte însușiri omenești. 2. întruchipare. (< personifica)

PERSONIFICÁRE ~ări f. 1) v. A PERSONIFICA. 2) Figură de stil constând din atribuirea unui animal sau unui obiect însușiri omenești. /v. a personifica

personificare f. acțiunea de a personifica și rezultatul acestei acțiuni.

*personificațiúne f. (fr. personification). Acțiunea de a personifica. Lucru personificat. Ret. Prozopopeĭe. – Și -áție, dar ob. -áre.

*prosopopéĭe f. (lat. prosopopóeia, d. vgr. prosopo-poiïa; prósopon, față, persoană și poiéo, fac. V. prosop, epo-, melo- și onomato-peĭe, poet, poemă). Ret. Figura pin care se personifică sentimentu, vorba și acțiunea lucrurilor saŭ absenților: Platone a făcut să vorbească legile într’o măreață prosopopeĭe. – Și proz- (după fr.). – Se poate zice și personificare. V. retorică.

PERSONIFICARE s. incarnare, întruchipare, întrupare, reprezentare, simbolizare, (înv.) personificație. (~ răului.)

personificare (fr. personnification), figură prin care se atribuie însușiri omenești unor obiecte neînsuflețite ori abstracte, precum și unor vietăți necuvântătoare: „Acuma e amiazi. Plantele își beu umbra și natura înoată obosită într-un ocean de lumină înflăcărată...” (V. Alecsandri); „Un vânt răzleț își șterge lacrimile reci pe geamuri. Plouă” (L. Blaga) „Cine-i?... Ce-i?... Ce-a fost pe-aici?... Ciripesc cu glasuri mici Cinteze și pitulici.” (G. Topârceanu) „Și se-ntreba speranța mea mirată: Cine-ar fi fost să fie bărbatul uriaș, Oprit pe țărmul lumii cu-o mână-atât de lată Încât putea să joace pe deget un oraș?” (T. Arghezi) Cf. fr.: „II me semble déjà que ces murs, que ces voûtes Vont prendre la parole, et, prêts, à m’accuser, Attendent mon époux pour le désabuser.” (Racine → Géruzez, p. 173) • P. este una din cele mai productive figuri și își are rădăcinile adânc înfipte în limba uzuală, plină de elemente lexicale figurate, „gramaticalizate” prin generalizare. Așa cum prin omeoză vorbitorii oricărei limbi folosesc unele „metafore lingvistice” (așa-zisele catachreze), tot astfel și în privința obiectelor neînsuflețite folosesc cuvinte, denumiri și mai ales adjective potrivite numai unei viețuitoare ori chiar ființe umane ca în „bate un crivăț dușmănos”, „curge un pârâiaș zglobiu” [Cf. „Aut coniurato descendens Dacus ab Istro” (Vergilius) în loc de „Aut coniuratus Dacus descendens ab Istro”. Menționăm că în „coniurato Istro” aflăm în același timp și o hipalagă]; sau în „a venit vacanța”; germ. „der Morgen kam” etc., în care este tot un fel de omeoză sau similitudine raportată la om. Exemplele de mai sus reprezintă forma cea mai elementară a p., primul grad este al p. lingvistice. P. însă atinge gradul cel mai înalt ca figură de compoziție, când trebuie să fie numită prozopopee. Prozopopeea este schema figurată a fabulei și alegoriei.