OȚĂRẤRE, oțărâri, s. f. (Pop.) Faptul de a (se) oțărî; oțăreală (1). [Var.: oțeríre s. f.] – V. oțărî.

OȚĂRÍ vb. IV v. oțărî.

OȚĂRÎ́, oțărăsc, vb. IV. Refl. (Pop.) 1. A se mânia, a se înfuria; a se răsti la cineva. ♦ Refl. și tranz. A (se) mâhni, a (se) supăra. ♦ A se înspăimânta, a se îngrozi. 2. A face grimase, a se strâmba (din cauza unei băuturi sau a unei mâncări neplăcute la gust). [Var.: oțărí, oțerí, oțerî́ vb. IV] – Din bg. ocerea.

OȚERÍ vb. IV v. oțărî.

OȚERÍRE s. f. v. oțărâre.

OȚERÎ́ vb. IV v. oțărî.

OȚĂRẤRE, oțărâri, s. f. (Pop.) Faptul de a (se) oțărî; oțăreală (1). [Var.: oțeríre s. f.] – V. oțărî.

OȚĂRÍ vb. IV v. oțărî.

OȚĂRÎ́, oțărăsc, vb. IV. Refl. (Pop.) 1. A se mânia, a se înfuria; a se răsti la cineva. ♦ Refl. și tranz. A (se) mâhni, a (se) supăra. ♦ A se înspăimânta, a se îngrozi. 2. A face grimase, a se strâmba (din cauza unei băuturi sau a unei mâncări neplăcute la gust). [Var.: oțărí, oțerí, oțerî́ vb. IV] – Din bg. ocerea.

OȚERÍ vb. IV v. oțărî.

OȚERÍRE s. f. v. oțărâre.

OȚERÎ́ vb. IV v. oțărî.

OȚĂRÍ vb. IV v. oțărî.

OȚĂRÎ́, oțărăsc, vb. IV. Refl. 1. A se mînia, a se întărită, a se înfuria, a se burzului; a se răsti la cineva. Duca-vodă s-a oțărît și a strigat cu mînie. SADOVEANU, Z. C. 234. Ci lasă-le încolo de terfeloage, măi băiete... se oțăra Ruxanda Duhu, ascunzîndu-le ca pe niște dușmani ai casei. C. PETRESCU, R. DR. 29. ◊ Tranz. A mîhni, a supăra. Acuma stă și doarme, după ce și-a oțărît inima. C. PETRESCU, î. II 176. 2. A face grimase, a se încrunta, a se strîmba (din cauza unei băuturi sau mîncări acre sau neplăcute). Annie gustă și se oțărî, rîzînd. C. PETRESCU, C. V. 194. ◊ Tranz. fact. Spuma de drojdie, din cale-afară de tare, oțărî pe meseni. Contabilul se scutură ca de friguri. STĂNOIU, C. I. 88. – Variante: oțărí (NEGRUZZI, S. I 120), oțerí (GALACTION, O. I 48, COȘBUC, P. I 226, ALECSANDRI, T. II 9, NEGRUZZI, S. I 292), oțerî (CREANGĂ, P. 204) vb. IV.

OȚĂRÎ́RE s. f. Faptul de a(se) oțărî; supărare mare, mînie, furie; indignare. Fată hăi! vină-ncoace! strigă el cu oțărîre, holbîndu-se la dînsa. SADOVEANU, Z. C. 149. – Variantă: oțeríre (NEGRUZZI, S. I 7) s. f

OȚERÍ vb. IV v. oțărí.

OȚERÍRE s. f. v. oțărîre.

OȚERÎ́ vb. IV v. oțărî.

oțărấre (pop.) s. f., g.-d. art. oțărấrii; pl. oțărấri

!oțărî́ (a se ~) (pop.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se oțărắște, imperf. 3 sg. se oțărá, perf. s. 3 sg. se oțărî́, 3 pl. se oțărấră; conj. prez. 3 să se oțăráscă; ger. oțărấndu-se; part. oțărất

oțărâre s. f., g.-d. art. oțărârii; pl. oțărâri

oțărî́ vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. oțărăsc, imperf. 3 sg. oțărá; conj. prez. 3 sg. și pl. oțăráscă

OȚĂRÂRE s. v. furie, groază, indignare, încrâncenare, înfiorare, înfricoșare, îngrozire, înspăimântare, înverșunare, mânie, oroare, revoltare, revoltă, scandalizare, spaimă, teroare.

OȚĂRÎ vb. v. amărî, cutremura, indispune, încrâncena, îndurera, înfiora, înfricoșa, înfuria, îngrozi, înspăimânta, întrista, mâhni, mânia, necăji, răcni, răsti, striga, supăra, tremura, țipa, urla, zbiera, zgudui.

oțerí (oțerésc, oțerít), vb. refl. – 1. A strica gustul unei mîncări, a irita, a strepezi dinții. 2. A se dezgusta, a se încrunta. – 3. A se supăra, a se bosumfla. – Var. oțărî, oțări. Origine îndoielnică. Trebuie să aibă legătură cu sb. ceriti se „a rîde sarcastic” (Scriban), bg. očervam „a-și arăta colții” (Candrea), bg. cerjă se „a lua un medicament”, rus. ščeriti (Rosetti, Studii ling., 28); dar baza comună a acestor cuvinte nu este clară. Oricum, nu e posibilă der. din sl. ostriti „a ascuți” (Cihac, II, 235), nici din lat. obterrere (Capidan, Dacor., III, 762). Der. oțerime, s. f. (Mold., dezgust); oțeros, adj. (Mold., înv., groaznic).

A SE OȚĂRÎ́ mă ~ăsc intranz. 1) A-și ieși din fire; a se burzului; a se mânia. 2) A se strâmba la față în semn că ceva (o mâncare sau o băutură) are gust rău. /<bulg. ocerja

oțărì v. Mold. 1. a îngrozi (de indignare): o faptă făr’ de lege ce mintea-mi oțărește AL.; 2. a se înfiora: bătrânul așteaptă moartea făr’a se oțări NEGR. [Origină necunoscută].

oțărắsc, a -î́ v. tr. (vechĭ oțeresc, d. sîrb. cjeriti, bg. ocervam, rus. [o]ščéritĭ, a-țĭ arăta dințiĭ, a rînji. V. știresc). Îngrozesc, înfiorez, displac adînc. V. refl. Mă înfior de dezgust orĭ de groază (de ex., un copil căruĭa nu-ĭ place un medicament). Mă înfuriĭ, mă îndîrjesc.

oțărî́re f. Acțiunea de a te oțărî, înfiorare din cauza dezgustuluĭ saŭ groazeĭ. Îndîrjire.

oțerésc, V. oțărăsc.

oțărî vb. v. AMĂRÎ. CUTREMURA. INDISPUNE. ÎNCRÎNCENA. ÎNDURERA. ÎNFIORA. ÎNFRICOȘA. ÎNFURIA. ÎNGROZI. ÎNSPĂIMÎNTA. ÎNTRISTA. MÎHNI. MÎNIA. NECĂJI. RĂCNI. RĂSTI. STRIGA. SUPĂRA. TREMURA. ȚIPA. URLA. ZBIERA. ZGUDUI.

oțărîre s. v. FURIE. GROAZĂ. INDIGNARE. ÎNCRÎNCENARE. ÎNFIORARE. ÎNFRICOȘARE. ÎNGROZIRE. ÎNSPĂIMÎNTARE. ÎNVERȘUNARE. MÎNIE. OROARE. REVOLTARE. REVOLTĂ. SCANDALIZARE. SPAIMĂ. TEROARE.