NĂRĂVEÁLĂ, nărăveli, s. f. 1. (Pop.) Nărav (1). 2. (Reg,; în expr.) Om cu (sau de) nărăveală = om cu care te poți împăca, te poți înțelege. – Nărăvi + suf. -eaîă.

NĂRĂVÍ, nărăvesc, vb. IV. 1. (Pop.) Refl. și tranz. A lua sau a face să ia un obicei rău; a (se) deprinde, a (se) învăța cu nărav (1). 2. Refl. și tranz. (Înv. și pop.) A (se) obișnui, a (se) deprinde. 3. Refl. recipr. (Înv. și reg.) A cădea de acord; a se înțelege, a se împăca. – Din nărav.

NĂRĂVÍT, -Ă, nărăviți, -te, adj. (Pop.) Care are deprinderi, apucături rele; prost crescut, grosolan. ♦ Spec. (Despre cai sau alte animale) Nărăvaș. ♦ Care este deprins, obișnuit cu ceva. – V. nărăvi.

NĂRĂVÍ, nărăvesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A lua sau a face să ia un obicei rău; a (se) deprinde, a (se) învăța cu nărav (1). 2. Refl. și tranz. (Înv. și pop.) A (se) obișnui, a (se) deprinde. 3. Refl. recipr. (Înv. și reg.) A cădea de acord; a se înțelege, a se împăca. – Din nărav.

NĂRĂVÍT, -Ă, nărăviți, -te, adj. (Pop.) Care are deprinderi, apucături rele; prost crescut, grosolan. ♦ Spec. (Despre cai sau alte animale) Nărăvaș. ♦ Care este deprins, obișnuit cu ceva. – V. nărăvi.

NĂRĂVÍ, nărăvesc, vb. IV. Refl. 1. A se deprinde, a se învăța cu nărav (1). Ai săvîrșit multe blăstămății, cu alți feciori... ca și tine, nărăvindu-te în jocuri și beții. SADOVEANU, Z. C. 57. ◊ Tranz. (Rar) Pe frate-meu Ion caută Avendrea să-l nărăvească la furtișaguri. STANCU, D. 312. 2. (Învechit și regional) A se înțelege, a se împăca, a fi de acord; a fi sau a trăi în bună înțelegere cu cineva. Neputîndu-se nărăvi care e acea adevărată cale. ȚICHINDEAL, F. 214. Prin o gîlceavă amară (Căci nu să nărăvea dempreună), Toți cari încătro fuga luară. BUDAI-DELEANU, Ț. 72. ♦ (Neobișnuit) A se potrivi. La el să nărăvea zicala: Joc de frică Pe nimică. RETEGANUL, P. III 29. – Variantă: înnărăvi (CREANGĂ, P. 285) vb. IV.

NĂRĂVÍT, -Ă, nărăviți, -te, adj. Cu nărav, cu deprinderi, cu apucături rele. Numai de n-ar fi prea nărăvit amator de dansuri și de petreceri. C. PETRESCU, C. V. 193. ♦ (Despre animale) Care are obiceiul de a mușca, de a da din picioare etc. Cîini nărăviți care se lipesc de pămînt cîtă vreme-i privești, iar cînd nu-i bagi în seamă îți sar în spate. V. ROM. iulie 1953, 152. De-a lungul drumului, trăsura întîlnea soldați de toate armele, cai nărăviți. D. ZAMFIRESCU, R. 83. ◊ Fig. Cît pe ce să zbor pe aripele nărăvitei mele închipuiri. HOGAȘ, M. N. 116. – Variantă: înnărăvit, -ă (CREANGĂ, P. 285) adj.

nărăví (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. nărăvésc, imperf. 3 sg. nărăveá; conj. prez. 3 să nărăveáscă

nărăví vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. nărăvésc, imperf. 3 sg. nărăveá; conj. prez. 3 sg. și pl. nărăveáscă

NĂRĂVÍ vb. v. împăca, înțelege.

NĂRĂVÍT adj. năbădăios, nărăvaș, (reg.) iabraș, (prin Ban.) bâvaș, (Ban.) porav, (prin Transilv.) poroș, (Transilv. și prin Maram.) sucaș, (Transilv.) șupar. (Cal ~.)

A NĂRĂVÍ ~ésc tranz. A face să se nărăvească. /Din nărav

A SE NĂRĂVÍ mă ~ésc intranz. A deveni nărăvaș; a se învăța cu nărav; a prinde poftă de ceva rău; a se deda. /Din nărav

NĂRĂVÍT ~tă (~ți, ~te) pop. 1) v. A NĂRĂVI și A SE NĂRĂVI. 2) (mai ales despre cai) Care se supune cu greu omului; nărăvaș. /v. a (se) nărăvi

nărăvì v. a căpăta un nărav, a se obișnui (luat în sens rău).

nărăvit a. cu apucături (mai ales rele).

nărăvésc și înărăvésc v. tr. (d. nărav; rus. nravitisĕa, a plăcea). Deprind cu năravurĭ, cu obiceĭurĭ rele.

nărăvít, -ă adj. Cu nărav, cu obiceĭurĭ rele: om, cal nărăvit.

nărăvi vb. v. ÎMPĂCA. ÎNȚELEGE.

NĂRĂVIT adj. năbădăios, nărăvaș, (reg.) iabraș, (prin Ban.) bîvaș, (Ban.) porav, (prin Transilv.) poroș, (Transilv. și prin Maram.) sucaș, (Transilv.) șupar. (Cal ~.)