NĂPLĂÍ, năplăiesc, vb. IV. Refl. (Regional) 1. A se sufoca din cauza căldurii prea mari; a se înăbuși. La umbră de păr uscat Cînd mă bag să mă umbresc, Tot mai rău mă năplăiesc. ȘEZ. XII 85. 2. A se chinui în somn, a avea coșmaruri.

NĂPLĂÍT, -Ă, năplăiți, -te, adj. (Regional) Care se sufocă de căldură sau de febră; (despre somn sau vise) greu, apăsător, chinuitor. O limbă de negură a lunecat peste copaci, a curs peste ea, a subțiat-o și a șters-o ca pe-o pată ori ca pe-o iazmă de vis năplăit. POPA, V. 241.

NĂPLĂÍ, năplăiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) 1. A se sufoca din cauza căldurii prea mari; a se înnăbuși. 2. A se chinui în somn, a avea coșmar.

năplăí (năplăiésc, năplăít), vb. – A apăsa, a sufoca. Sl. napluti „a inunda” (Tiktin). În Olt. – Der. năplăială, s. f. (Olt., oprimare; Olt., apăsare, grijă).

năplăí, năplăíesc, vb. IV (reg.) 1. a (se) sufoca, a (se) înnăbuși (din cauza căldurii sau a febrei). 2. a provoca, a avea coșmaruri în somn.

năplăít, -ă, adj. (reg.) 1. sufocat, înnăbușit (de căldură, de febră). 2. care dă coșmaruri (din cauza febrei).

năplăì v. a apăsa greu (în somn). [Rus. NAPLAYĬ, ce a căzut peste].

năplăĭésc v. tr. (cp. cu vsl. napluti, -plovo, a inunda). Olt. ș.a. Înăbuș pin zăduf. Fig. Îngrozesc pin vis.