Dic╚Ťionare ale limbii rom├óne

12 defini╚Ťii pentru monoton

MONOT├ôN, -─é, monotoni, -e, adj. (Despre glas, sunete, melodii; adesea adverbial) Care are sau care p─âstreaz─â mereu acela╚Öi ton. ÔÖŽ Fig. Care indispune, plictise╚Öte etc. prin lipsa de varia╚Ťie sau de varietate; uniform. ÔÇô Din fr. monotone.
MONOT├ôN, -─é, monotoni, -e, adj. (Despre sunete, melodii; adesea adverbial) Care are sau care p─âstreaz─â mereu acela╚Öi ton. ÔÖŽ Fig. Care indispune, plictise╚Öte etc. prin lipsa de varia╚Ťie sau de varietate; uniform. ÔÇô Din fr. monotone.
MONOT├ôN, -─é, monotoni, -e, adj. (Despre sunete, melodii etc.) Care are sau care p─âstreaz─â mereu acela╚Öi ton; f─âr─â varia╚Ťii de ton. E o melodie ├«nceat─â ╚Öi monoton─â, parc─â sl─âve╚Öte lini╚Ötea ╚Öi aerul limpede. SADOVEANU, O. VI 407. Bate toba cu degetele-n mas─â, amuzat─â ceasuri ├«ntregi de muzica monoton─â. ARGHEZI, P. T. 123. Un timp se auzi numai ╚Ť─âc─ânitul monoton al ro╚Ťilor. C. PETRESCU, V. 9. ÔÖŽ Fig. Care indispune prin lipsa de varia╚Ťie; plictisitor, uniform. De la Ruginoasa... p├«n─â aproape de Izvora... aceea╚Öi c├«mpie dreapt─â, pustie, monoton─â. REBREANU, R. I 116. C├«t de monotoni vor trece anii vie╚Ťii lui. EMINESCU, N. 36. C├«mpie f─âr─â margini ce arat─â ne-ncetat O vedere monoton─â. ALEXANDRESCU, M. 261. ÔŚŐ (Adverbial) Ploua monoton ╚Öi trist afar─â ╚Öi picuru stre╚Öinile f─âr─â ├«ntrerupere ╚Öi obositor. SADOVEANU, O. VI 473. N-au cobor├«t ├«nc─â ploile cernute f─âr─â sf├«r╚Öit, monoton, ├«mpotmolind c─âr─ârile. C. PETRESCU, S. 61.
monot├│n adj. m., pl. monot├│ni; f. monot├│n─â, pl. monot├│ne
monot├│n adj. m., pl. monot├│ni; f. sg. monot├│n─â, pl. monot├│ne
MONOT├ôN adj. 1. anost, banal, placid, plictisitor, uniform, (fig.) searb─âd, (livr. fig.) tern. (O via╚Ť─â ~.) 2. v. inexpresiv.
MONOT├ôN, -─é adj. 1. (Despre sunete, melodii; adesea adv.) Care p─âstreaz─â mereu acela╚Öi ton, lipsit de variere ├«n intona╚Ťie. ÔÖŽ (Fig.) Uniform, f─âr─â varia╚Ťie; plictisitor. 2. (Mat.; despre ╚Öiruri de numere sau despre func╚Ťii) Care este fie cresc─âtor, fie descresc─âtor. [< fr. monotone, cf. lat. monotonus, gr. monotonos < monos ÔÇô unic, tonos ÔÇô ton].
MONOT├ôN, -─é adj. 1. (despre sunete, melodii etc.; ╚Öi adv.) care p─âstreaz─â mereu acela╚Öi ton, lipsit de varietate ├«n intona╚Ťie. 2. (fig.) uniform; monocord, plictisitor. 3. (mat.; despre func╚Ťii sau ╚Öiruri de numere) care este sau cresc─âtor sau descresc─âtor. (< fr. monotone)
MONOT├ôN ~─â (~i, ~e) 1) (despre sunete, melodii) Care p─âstreaz─â mereu acela╚Öi ton; caracterizat prin acela╚Öi ton. 2) Care se caracterizeaz─â prin lips─â de varia╚Ťie; f─âr─â varia╚Ťii. /<fr. monotone
monoton a. 1. care e mai totdeauna pe acelaș ton: arie monotonă; 2. fig. prea uniform: orator monoton.
*monot├│n, -─â adj. (vgr. mon├│tonos, d. m├│nos, singur, ╚Öi t├│nos, ton; lat. mon├│tonus). Care e aproape numa─ş pe un singur ton: c├«ntec monoton. Fig. Prea uniform, plicticos: stil monoton, v─şa╚Ť─â monoton─â. Adv. ├Än mod monoton: a vorbi monoton.
MONOTON adj. 1. anost, banal, placid, plictisitor, uniform, (fig.) searb─âd, (livr. fig.) tern. (O via╚Ť─â ~.) 2. inexpresiv, neexpresiv, uniform, (fig.) monocord, plat. (Stil ~.)

Monoton dex online | sinonim

Monoton definitie

Intrare: monoton
monoton adjectiv