MONOTÓN, -Ă, monotoni, -e, adj. (Despre sunete, melodii etc.) Care are sau care păstrează mereu același ton; fără variații de ton. E o melodie înceată și monotonă, parcă slăvește liniștea și aerul limpede. SADOVEANU, O. VI 407. Bate toba cu degetele-n masă, amuzată ceasuri întregi de muzica monotonă. ARGHEZI, P. T. 123. Un timp se auzi numai țăcănitul monoton al roților. C. PETRESCU, V. 9. ♦ Fig. Care indispune prin lipsa de variație; plictisitor, uniform. De la Ruginoasa... pînă aproape de Izvora... aceeași cîmpie dreaptă, pustie, monotonă. REBREANU, R. I 116. Cît de monotoni vor trece anii vieții lui. EMINESCU, N. 36. Cîmpie fără margini ce arată ne-ncetat O vedere monotonă. ALEXANDRESCU, M. 261. ◊ (Adverbial) Ploua monoton și trist afară și picuru streșinile fără întrerupere și obositor. SADOVEANU, O. VI 473. N-au coborît încă ploile cernute fără sfîrșit, monoton, împotmolind cărările. C. PETRESCU, S. 61.