Dic╚Ťionare ale limbii rom├óne

16 defini╚Ťii pentru minister

MINIST├ëR, ministere, s. n. 1. Organ central al administra╚Ťiei de stat care conduce o anumit─â ramur─â a activit─â╚Ťii ╚Öi este reprezentat de un ministru; institu╚Ťia respectiv─â; p. ext. cl─âdirea ├«n care ├«╚Öi are sediul aceast─â institu╚Ťie. 2. (├Änv.) Func╚Ťie de ministru. 3. (├Änv.) Guvern. ÔÇô Din fr. minist├Ęre.
MINIST├ëR, ministere, s. n. 1. Organ central al administra╚Ťiei de stat care conduce o anumit─â ramur─â a activit─â╚Ťii statului ╚Öi care este condus de un ministru; institu╚Ťia respectiv─â; p. ext. cl─âdirea ├«n care ├«╚Öi are sediul aceast─â institu╚Ťie. 2. (├Änv.) Func╚Ťie de ministru. 3. (├Änv.) Guvern. ÔÇô Din fr. minist├Ęre.[1]
MINIST├ëR, ministere, s. n. 1. Sector al administra╚Ťiei de stat condus de un ministru; institu╚Ťia respectiv─â; p. ext. cl─âdirea ├«n care ├«╚Öi are sediul aceast─â institu╚Ťie. ╚śi tu de unde ╚Ötiai de ╚Öedin╚Ťa de azi diminea╚Ť─â? ÔÇô Mi s-a telefonat de la minister. BARANGA, I. 187. Aici ├«i Ministerul de Finan╚Ťe, mo╚Ö Gheorghe ÔÇô spune Ion oprindu-l ├«n loc. SP. POPESCU, M. G. 65. 2. (├Änvechit) Func╚Ťie de ministru. Am c─âutat s─â te dau peste cap din minister. ALECSANDRI, T. I 427. 3. (├Än expr.) Minister public (├«n trecut) = procuror.
minist├ęr s. n., pl. minist├ęre (dar: Ministerul Educa╚Ťiei etc.)
minist├ęr s. n., pl. minist├ęre
MINIST├ëR s. (POL.) 1. departament. (├Än unele state, ~ul se nume╚Öte departament.) 2. (livr.) portofoliu, (├«nv.) portofel. (De╚Ťine ~ul justi╚Ťiei.)
MINISTÉR s. v. cabinet, consiliu de miniștri, executiv, guvern, ministeriat, ministru.
MINISTER PÚBLIC s. v. acuzator, procuror.
MINIST├ëR s.n. Organ central al administra╚Ťiei de stat care conduce o ramur─â de activitate; institu╚Ťia respectiv─â; (p. ext.) cl─âdire unde este instalat─â o asemenea institu╚Ťie. [< fr. minist├Ęre, cf. lat. ministerium ÔÇô slujb─â, serviciu].
MINIST├ëR s. n. 1. sector al administra╚Ťiei de stat condus de un ministru; institu╚Ťia respectiv─â; (p. ext.) sediul acestei institu╚Ťii. 2. func╚Ťie, titlu de ministru (1). 3. func╚Ťie sacerdotal─â. (< fr. minist├Ęre)
MINIST├ëR ~e n. 1) Organ central al administra╚Ťiei de stat, care conduce un anumit domeniu de activitate a statului. 2) Institu╚Ťie care reprezint─â acest organ administrativ. 3) Cl─âdirea unde se afl─â aceast─â institu╚Ťie. /<fr. ministere
minister n. 1. func╚Ťiune ce se exercit─â: minister ecleziastic; 2. func╚Ťiune de ministru ╚Öi timpul c├ót o exercit─â; 3. departamentul unui ministru: ministerul de justi╚Ťie; 4. biurourile unui ministru: a se duce la minister; 5. totalitatea mini╚Ötrilor unui guvern: schimbare de minister. ├Än Rom├ónia sunt azi 13 ministere: ministerul de Interne, Externe, R─âsboiu, Justi╚Ťie, Finan╚Ťe, Instruc╚Ťiune, Culte ╚Öi arte frumoase, S─ân─âtate ╚Öi ocrotiri sociale, Agricultur─â ╚Öi Domenii, Industrie ╚Öi Comer╚Ť, Comunica╚Ťii, Lucr─âri publice, Munc─â, Coopera╚Ťii ╚Öi Asigur─âri sociale.
*minist├ęr n., pl. e (lat. ministerium, servici┼ş, ofici┼ş, ocupa╚Ťiune). Func╚Ťiune, ofici┼ş: minister ecleziastic. Func╚Ťiunea de ministru ╚Öi timpu c├«t dureaz─â ─şa. Departamentu unu─ş ministru: ministeru de interne. Localu ministrulu─ş ╚Öi al func╚Ťionarilor cu care lucreaz─â el: m─â duc la minister. Corpu mini╚Ötrilor (sa┼ş cabinet): acest vot a zdruncinat ministeru. Ministeru public, magistratur─â stabilit─â ├«n fiecare tribunal pentru a cere executarea legilor ├«n numele societ─â╚Ťi─ş, ce─şa ce face procuroru.
MINISTER s. 1. departament. (├Än unele state, ~ se nume╚Öte departament.) 2. (livr.) portofoliu, (├«nv.) portofel. (De╚Ťine ~ justi╚Ťiei.)
minister s. v. CABINET. CONSILIU DE MINI╚śTRI. GUVERN. MINISTERIAT. MINISTRU.
minister public s. v. ACUZATOR. PROCUROR.

Minister dex online | sinonim

Minister definitie

Intrare: minister
minister substantiv neutru