MINISTÉR, ministere, s. n. 1. Organ central al administrației de stat care conduce o anumită ramură a activității și este reprezentat de un ministru; instituția respectivă; p. ext. clădirea în care își are sediul această instituție. 2. (Înv.) Funcție de ministru. 3. (Înv.) Guvern. – Din fr. ministère.

MINISTÉR, ministere, s. n. 1. Organ central al administrației de stat care conduce o anumită ramură a activității statului și care este condus de un ministru; instituția respectivă; p. ext. clădirea în care își are sediul această instituție. 2. (Înv.) Funcție de ministru. 3. (Înv.) Guvern. – Din fr. ministère.^[1]

MINISTÉR, ministere, s. n. 1. Sector al administrației de stat condus de un ministru; instituția respectivă; p. ext. clădirea în care își are sediul această instituție. Și tu de unde știai de ședința de azi dimineață? – Mi s-a telefonat de la minister. BARANGA, I. 187. Aici îi Ministerul de Finanțe, moș Gheorghe – spune Ion oprindu-l în loc. SP. POPESCU, M. G. 65. 2. (Învechit) Funcție de ministru. Am căutat să te dau peste cap din minister. ALECSANDRI, T. I 427. 3. (În expr.) Minister public (în trecut) = procuror.

ministér s. n., pl. ministére (dar: Ministerul Educației etc.)

ministér s. n., pl. ministére

MINISTÉR s. (POL.) 1. departament. (În unele state, ~ul se numește departament.) 2. (livr.) portofoliu, (înv.) portofel. (Deține ~ul justiției.)

MINISTÉR s. v. cabinet, consiliu de miniștri, executiv, guvern, ministeriat, ministru.

MINISTER PÚBLIC s. v. acuzator, procuror.

MINISTÉR s.n. Organ central al administrației de stat care conduce o ramură de activitate; instituția respectivă; (p. ext.) clădire unde este instalată o asemenea instituție. [< fr. ministère, cf. lat. ministerium – slujbă, serviciu].

MINISTÉR s. n. 1. sector al administrației de stat condus de un ministru; instituția respectivă; (p. ext.) sediul acestei instituții. 2. funcție, titlu de ministru (1). 3. funcție sacerdotală. (< fr. ministère)

MINISTÉR ~e n. 1) Organ central al administrației de stat, care conduce un anumit domeniu de activitate a statului. 2) Instituție care reprezintă acest organ administrativ. 3) Clădirea unde se află această instituție. /<fr. ministere

minister n. 1. funcțiune ce se exercită: minister ecleziastic; 2. funcțiune de ministru și timpul cât o exercită; 3. departamentul unui ministru: ministerul de justiție; 4. biurourile unui ministru: a se duce la minister; 5. totalitatea miniștrilor unui guvern: schimbare de minister. În România sunt azi 13 ministere: ministerul de Interne, Externe, Răsboiu, Justiție, Finanțe, Instrucțiune, Culte și arte frumoase, Sănătate și ocrotiri sociale, Agricultură și Domenii, Industrie și Comerț, Comunicații, Lucrări publice, Muncă, Cooperații și Asigurări sociale.

*ministér n., pl. e (lat. ministerium, serviciŭ, oficiŭ, ocupațiune). Funcțiune, oficiŭ: minister ecleziastic. Funcțiunea de ministru și timpu cît durează ĭa. Departamentu unuĭ ministru: ministeru de interne. Localu ministruluĭ și al funcționarilor cu care lucrează el: mă duc la minister. Corpu miniștrilor (saŭ cabinet): acest vot a zdruncinat ministeru. Ministeru public, magistratură stabilită în fiecare tribunal pentru a cere executarea legilor în numele societățiĭ, ceĭa ce face procuroru.

MINISTER s. 1. departament. (În unele state, ~ se numește departament.) 2. (livr.) portofoliu, (înv.) portofel. (Deține ~ justiției.)

minister s. v. CABINET. CONSILIU DE MINIȘTRI. GUVERN. MINISTERIAT. MINISTRU.

minister public s. v. ACUZATOR. PROCUROR.