lipsă definitie

16 definiții pentru lipsă

LÍPSĂ, lipsuri, s. f. 1. Faptul de a nu se afla într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obișnuit); absență. ◊ Loc. adv. (Jur.) În lipsă = în contumacie. ◊ Loc. prep. În (sau din) lipsă de... = nefiind, neavând ceva, din cauză că lipsește. În lipsa (cuiva sau a ceva) = cât timp (sau în timp ce) cineva sau ceva lipsește. ◊ Expr. Mai bine lipsă = mai bine deloc, mai bine renunț. A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă). ♦ (Adjectival) Care lipsește, absent. Lipsă la apel. 2. Lucru care lipsește dintr-un ansamblu. 3. Faptul de a avea lacune, scăderi, deficiențe, defecte; lacună, scădere, deficiență, defect al cuiva sau a ceva. 4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, sărăcie. 5. (Înv. și reg.) Necesitate, trebuință. ◊ Loc. adj. De lipsă = necesar, indispensabil. Am înșirat toate cele ce-mi sunt de lipsă. [Pl. și: (înv.) lipse] – Din lipsi (derivat regresiv).
LÍPSĂ, lipsuri, s. f. 1. Faptul de a nu se afla într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obișnuit); absență. ◊ Loc. adv. (Jur.) În lipsă = în contumacie. ◊ Loc. prep. În (sau din) lipsă de... = nefiind, neavând ceva, din pricină că lipsește. În lipsa (cuiva sau a ceva) = cât timp (sau în timp ce) cineva sau ceva lipsește. ◊ Expr. Mai bine lipsă = mai bine deloc, mai bine renunț. A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă). ♦ (Adjectival) Care lipsește, absent. Lipsă la apel. 2. Lucru care lipsește dintr-un ansamblu. 3. Faptul de a avea lacune, scăderi, deficiențe, defecte; lacună, scădere, deficiență, defect al cuiva sau a ceva. 4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, sărăcie. 5. (Înv. și reg.) Necesitate, trebuință. ◊ Loc. adj. De lipsă = necesar, indispensabil. Am înșirat toate cele ce-mi sunt de lipsă. [Pl. și: (înv.) lipse] – Din lipsi (derivat regresiv).
LÍPSĂ, lipsuri, s. f. 1. (Cu determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Faptul că cineva sau ceva nu se găsește într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obișnuit); absență. Lipsa lui nu împiedecă să domnească o veselie atît de deplină. REBREANU, R. I 229. Nimeni nu băgase în seamă lipsa lui Făt-Frumos, afară de împărătița care avea obiceiul să mănînce cu dînsul. POPESCU, B. I 29. Ura și disprețuia lipsa de demnitate și lingușirea. GHICA, S. A. 84. ◊ Loc. prep. În (sau din) lipsă de... = lipsind, nefiind, neavînd (cineva) ceva, din pricină că lipsește, că nu este. N-am venit din lipsă de timp. ▭ Vitejii poartă-n frunte crengi verzi ce se îndoaie Ca lauri blînzi de pace în lipsă de războaie. ALECSANDRI, P. III 336. În lipsă de prosop, să usca la aer. DRĂGHICI, R. 148. În lipsa (cuiva) = cît timp sau în timp ce cineva lipsește de undeva (mai ales de acasă). Are să ne aștepte nepoata Cecilia cu automobilul la gară și are să ne arate ce-a învățat dînsa în lipsa noastră. C. PETRESCU, A. 398. Viind și boierul acasă, întrebă: – Cine a mai fost p-aici în lipsa mea? ce s-a mai petrecut? ISPIRESCU, L. 181. Voi priveghea nurorile... și nu le-oi lăsa nici pas a ieși din casă în lipsa feciorilor mei. CREANGĂ, P. 4. ◊ Loc. adv. (Jur.) În lipsă = în contumacie. ◊ Expr. Mai bine lipsă = mai bine mă lipsesc. A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă). Am fost să-mi văd ocolul meu de vite. Sărmanele, duc lipsă de nutreț. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 20. ♦ (Neobișnuit) Gol, loc în care lipsește ceva. Privirea mi se îngropâ în lipsa neagră a unei scînduri din susul păretelui dimpotrivă. HOGAȘ, M. N. 88. ♦ (Cu valoare de adjectiv invariabil) Care lipsește, absent. Lipsă la apel. ▭ Erau ude și acestea [lemnele] și lipsă la cîntar. PAS, Z. I 131. Duse mîna la buze să-și ascundă cei doi dinți lipsă. SADOVEANU, P. S. 65. Dacă la cea dintîi ciupeală ar fi venit un domn inspector și i-ar fi făcut casa, ar fi găsit lipsă mai nimic. CARAGIALE, M. 236. 2. (Mai ales la pl.) Lucruri care lipsesc dintr-un ansamblu, dintr-o totalitate. Găsise o mulțime de lipsuri la fiecare transport și nu voia să elibereze șoferilor acte de primire. GALAN, B. I 265. 3. Faptul de a nu fi deplin, desăvîrșit, complet; imperfecțiune, scădere, defect. V. lacună, greșeală, eroare. O armă din cele mai ascuțite cu ajutorul căreia partidul scoate la iveală și înlătură lipsurile din muncă este critica și autocritica. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 41. Prins în iureșul întrecerilor, se muncea să-și completeze lipsurile meșteșugului. MIHALE, O. 168. 4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, jenă materială. V. sărăcie. [Millo] se revoltă; părăsește casa părintească și pe ai săi și intră, nepregătit, într-o viață de luptă și lipsuri, spre a-și împlini destinul. SADOVEANU, E. 68. Știa ce este necazul și lipsa. ISPIRESCU, L. 123. Scavinschi... alergă la Iași, dar sărăcia și lipsa îl întovărășiră și aici. NEGRUZZI, S. I 206. 5. (Învechit și regional, adesea în construcții cu verbul «a avea») Necesitate, nevoie, trebuință. Cînd vei avea lipsă de mine, numai scutură frîul, că eu voi fi la tine. RETEGANUL, P. II 12. Avem lipsă de ploi. ALECSANDRI, T. I 388. ◊ Expr. De lipsă = necesar, indispensabil. Pămîntul îi e de lipsă [poporului]. RUSSO, O. 38. Pot născoci toate acele ce-m sînt de lipsă. DRĂGHICI, R. 102. – Pl. și: lipse (EMINESCU, N. 41, ODOBESCU, S. III 38).
lípsă s. f., g.-d. art. lípsei; pl. lípsuri
lípsă s. f., g.-d. art. lípsei; pl. lípsuri
LÍPSĂ s. v. necesitate, nevoie, trebuință.
LÍPSĂ s., adj. 1. s. v. absență. 2. adj. v. absent. 3. s. v. gol. 4. s. v. manco. 5. s. (FIN.) deficit, minus. (Are în casă o ~ de câteva milioane de lei.) 6. s. insuficiență, sărăcie, (înv.) neajungere. (~ de legume pe piață.) 7. s. v. sărăcie. 8. s. v. defect.
Lipsă ≠ îndestulare, prezență, prisos, surplus
LÍPSĂ ~uri f. 1) Stare când cineva sau ceva nu se află în locul unde ar fi trebuit să se afle. 2) Ceea ce lipsește cuiva sau din ceva. ~ de bani. [G.-D. lipsei] /v. a lipsi
lipsă f. 1. absență de ce s’ar cere sau ar fi necesar; 2. neavere: trăiește în mare lipsă; 3. trebuință, nevoie: a avea lipsă de...; 4. absență: în lipsa lui; 5. lacună, defect: are multe lipsuri. [Gr. bizantin LIPSIS]. ║ int. exprimă dispreț sau desgust: lipsă de așa bogăție.
lípsă f., pl. e și urĭ (ngr. lipsis, d. vgr. leipsis; bg. lipsa. V. eclipsă). Absența unuĭ lucru saŭ a uneĭ persoane: lipsă de banĭ, de soldațĭ, de curaj, în lipsa mea a sosit el. Sărăcie: a trăi în mare lipsă. Defect: această carte, acest om are marĭ lipsuri. Nevoĭe, necesitate: e mare lipsă de banĭ în pĭață. A fi lipsă (la apel), a fi absent (la apel). A da pe cineva lipsă (la apel), a-l da, a-l anunța ca absent. Interj. de dispreț orĭ de dezgust: lipsă de așa prietenĭ (adică: „de cît așa prietenĭ, maĭ bine lipsă orĭ mă lipsesc de eĭ”)! V. deficiență.
lipsă s. v. NECESITATE. NEVOIE. TREBUINȚĂ.
LIPSĂ s., adj. 1. s. absență, (rar) lipsire. (~ lui a fost remarcată.) 2. adj. absent. (Este ~ la apel, la școală.) 3. s. gol, lacună. (Completează ~urile.) 4. s. (FIN.) manco. 5. s. (FIN.) deficit, minus. (Are în casă o ~ de cîteva sute de lei.) 6. s. insuficiență, sărăcie, (înv.) neajungere. (~ de legume pe piață.) 7. s. mizerie, nevoie, sărăcie, (livr.) indigență, penurie, privațiune, (înv. și pop.) calicenie, calicie, neavere, (înv. și reg.) niștotă, scumpete, ticăloșie, (reg.) sărăpanie, (înv.) meserătate, mișelătate, mișelie, neputință, novoință, scădere, scumpătate. (O acută ~ bîntuia pe atunci.) 8. s. cusur, defect, deficiență, imperfecțiune, insuficiență, lacună, meteahnă, neajuns, păcat, scădere, slăbiciune, viciu, (livr.) carență, racilă, tară, (pop. și fam.) beteșug, (reg. și fam.) hibă, (reg.) madea, teahnă, (Olt., Munt. și Mold.) ponos, (înv.) greșeală, lichea, nedesăvîrșire, răutate. (Are multe ~.)
LIPSĂ DE IMPORTANȚĂ. Subst. Lipsă de importanță, modicitate (livr.), insignifianță (livr.), nonvaloare, mărunțime (rar), nimicnicie, nimicie (înv.); inutilitate, neutilitate, nefolosință; zădărnicie, deșertăciune. Banalitate, mediocritate, platitudine. Lucru de nimic, nimic, nimicuța (dim.), o nimica toată, mărunțiș, bagatelă, fleac, flecușteț (dim.), fleculeț, jucărie (fig.), chițibuș (fam.). Vorbe goale, vorbe de clacă, palavre, apă de ploaie (fig.), balon de săpun (fig.). Minimalizare, bagatelizare; subapreciere, subestimare, subevaluare. Devalorizare, depreciere, degradare. Adj. Lipsit de importanță, fără importanță, neimportant; neglijabil, neînsemnat, nesemnificativ, modic (livr.), insignifiant (livr.), fără valoare, fără preț, de nimic, de doi bani; a cincea roată la căruță, inutil, neutil, nefolositor, netrebuincios, zadarnic. Banal, mediocru, plat (fig.), șters (fig.), de rînd, ordinar, comun, obișnuit. Mic, minim, mărunt, minor; secundar, marginal (livr.), colateral, lateral (fig.). Devalorizat, depreciat, degradat. Vb. A fi lipsit de importanță, a nu avea (nici o) importanță, a fi fără valoare, a nu avea (nici o) valoare, a nu însemna nimic, a nu conta, a nu valora, a nu face doi bani, a nu face o para chioară, a nu face nici cît o ceapă degerată, de prisos, a fi în plus, a fi a cincea roată la căruță. A se devaloriza, a-și valoarea (importanța), a se deprecia, a se degrada; a cădea în desuetudine, a se perima. A minimaliza, a bagateliza; a subaprecia, a subestima, a subevalua. V. inutilitate, micime.
FAUTE DE MIEUX (fr.) în lipsă de ceva mai bun – A recurge la o soluție faute de mieux, a o accepta, ca singura posibilă, deși nu e cea mai bună.
LE COMBAT CESSA, FAUTE DE COMBATTANTS (fr.) lupta s-a sfârșit din lipsă de luptători – Corneille, „Le Cid”, act. IV, scena 5. Astfel încheie Rodrigue relatarea bătăliei sale cu maurii, pe care a reușit să-i înfrângă până la unul. Astăzi, constatare glumeață în legătură cu o dezbatere care s-a încheiat precipitat sau la care s-a renunțat din lipsă de participanți.

lipsă dex

Intrare: lipsă
lipsă substantiv feminin
lipsă