eremit, ~ă [At: DRLU / V: (asr) ermit, (înv) erimit / Pl: ~iți, ~e / E: fr érémite, it eremito, lat eremita, ngr ἐρημίτης] 1-2 smf, a (Rar; d. călugări) (Persoană) care se retrage într-un loc pustiu pentru a se consacra unei vieți austere, închinată rugăciunii Si: pustnic, schimnic, sihastru, (liv) ascet, (rar) anahoret. 3-4 smf, a (Rar; pan) (Persoană) care duce o viață retrasă, care evită societatea.
EREMÍT ~ți m. livr. Călugăr care s-a retras într-un loc ferit de lume, petrecându-și viața în post și rugăciuni; pustnic; sihastru; ascet; schimnic. /<lat. eremita, gr. eremites
*eremít, -ă s. (vgr. eremítes, d. éremos, pustiŭ, nelocuit; lat. eremita, fr. ermite). Rar. Pustnic, sihastru, călugăr care trăĭește singur, nu în mînăstire.
PETRU EREMITUL (PETRU DIN AMIENS) (c. 1050-1115), cleric francez. Unul dintre organizatorii primei cruciade (1095); în 1096 cruciații, conduși de el, au ajuns la Constantinopol, al cărui vicar general a devenit; după aceea, cruciații au înaintat spre Nicomedia (azi Izmir, Turcia), dar P. nu i-a putut stăpâni; el a revenit la Constantinopol spre a cere ajutorul împăratului Alexios I Comnenul și în absența sa armata a fost zdrobită de turci. În 1099 a mers la Ierusalim, apoi a revenit în Franța; prior al mănăstirii augustinilor de la Neufmontier (azi în Belgia).