dința vt [At: DL / Pzi: ~țéz / E: drr dințat] A face dinți (14) pe marginea unui obiect.^[1] modificată

dințát¹ sn [At: MDA ms / Pl: ~uri / E: dința] Dințare (1).

dințát², ~ă a [At: TDRG / Pl: ~ați, ~e / E: dința] 1 Cu dinți (15). 2-3 Crestat sau tăiat în formă de dinți (14) Si: zimțat.

DINȚÁ, dințez, vb. I. Tranz. A face dinți (2) pe marginea unui obiect. – Din dințat (derivat regresiv) sau din dinte.

DINȚÁT, -Ă, dințați, -te, adj. Cu dinți; crestat sau tăiat în formă de dinți; zimțat. – Dinte + suf. -at.

DINȚÁ, dințez, vb. I. Tranz. A face dinți (2) pe marginea unui obiect. – Din dințat (derivat regresiv) sau din dinte.

DINȚÁT, -Ă, dințați, -te, adj. Cu dinți; crestat sau tăiat în formă de dinți; zimțat. – Dinte + suf. -at.

DINȚÁ, dințez, vb. I. Tranz. A face crestături în formă de dinți (2) pe marginea exterioară sau interioară a unui obiect.

DINȚÁT, -Ă, dințați, -te, adj. Cu dinți; crestat sau tăiat în formă de zimți. Roată dințată. ▭ Îi arătă la marginea unui răzor niște ierburi cu frunza dințată. CAMIL PETRESCU, N. 73.

dințá (a ~) vb., ind. prez. 3 dințeáză

dințá vb., ind. prez. 1 sg. dințéz, 3 sg. și pl. dințeáză

DINȚÁ vb. v. zimțui.

DINȚÁT adj. v. zimțuit.

A DINȚÁ ~éz tranz. (obiecte) A prevedea cu crestături în formă de dinți. /Din dințat

DINȚÁT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A DINȚA. 2) reg. (despre persoane) Căruia îi place să se certe; clonțos; certăreț. /dinte + suf. ~at

dințat a. 1. tăiat în formă de dinți; 2. prevăzut cu dinți.

dințát, -ă adj. (d. dinte). Cu dințĭ, cu colțĭ, cu zimțĭ.

dințéz v. tr. Crestez pe marginĭ. V. dantelez.

DINȚA vb. a cresta, a zimța, a zimțui. (~ muchia unei piese metalice.)

DINȚAT adj. crestat, zimțat, zimțuit, (rar) zimțos. (Roată ~.)