dința vt [At: DL / Pzi: ~țéz / E: drr dințat] A face dinți (14) pe marginea unui obiect.^[1] modificată

DINȚÁ, dințez, vb. I. Tranz. A face dinți (2) pe marginea unui obiect. – Din dințat (derivat regresiv) sau din dinte.

DINȚÁ, dințez, vb. I. Tranz. A face dinți (2) pe marginea unui obiect. – Din dințat (derivat regresiv) sau din dinte.

DINȚÁ, dințez, vb. I. Tranz. A face crestături în formă de dinți (2) pe marginea exterioară sau interioară a unui obiect.

dințá (a ~) vb., ind. prez. 3 dințeáză

dințá vb., ind. prez. 1 sg. dințéz, 3 sg. și pl. dințeáză

DINȚÁ vb. v. zimțui.

A DINȚÁ ~éz tranz. (obiecte) A prevedea cu crestături în formă de dinți. /Din dințat

dințéz v. tr. Crestez pe marginĭ. V. dantelez.

DINȚA vb. a cresta, a zimța, a zimțui. (~ muchia unei piese metalice.)