anacolút sn [At: DA / Pl: ~e, -uri / E: fr anacoluthe] (Grm) 1 Construcție eliptică a unei propoziții, în care lipsește corelativul unui cuvânt exprimat. 2 Schimbare a construcției unei fraze, astfel încât se lasă neterminată construcția cu care începe și se termină cu altă construcție.

ANACOLÚT, anacoluturi, s. n. Discontinuitate sau ruptură logico-sintactică în interiorul unei propoziții sau al unei fraze. [Pl. și: anacolute] – Din fr. anacoluthe, lat. anacoluthon.

ANACOLÚT, anacolute, s. n. Discontinuitate sau ruptură logico-sintactică în interiorul unei propoziții sau al unei fraze. [Pl. și: anacoluturi] – Din fr. anacoluthe, lat. anacoluthon.

ANACOLÚT, anacolute, s. n. Greșeală de stil constînd în întreruperea construcției sintactice începute și continuarea frazei cu altă construcție. Versurile populare ♦ «Cine m-a lua pe mine Nu vreau să-mi fie rușine» cuprind un anacolut.

ANACOLÚT, anacolute, s. n. (Greșeală de gramatică constând în) întreruperea construcției sintactice începute și continuarea frazei cu altă construcție. – Fr. anacoluthe (lat. lit. anacoluthon).

anacolút s. n., pl. anacolúturi

anacolút s.n., pl. anacolúte / anacolúturi

ANACOLÚT s.n. Greșeală de gramatică constând în întreruperea construcției sintactice începute și continuarea frazei cu altă construcție. [Pl. -te, (rar) -turi. / < fr. anacoluthe, cf. gr. anakolouthos – incoerent].

ANACOLÚT s. n. greșeală de gramatică constând în întreruperea construcției sintactice, în frază, cauzată de neconcordanța dintre planul logic și cel gramatical al enunțului. (< fr. anacoluthe)

ANACOLÚT ~e n. Greșeală de stil constând în întreruperea construcției gramaticale începute și continuarea frazei cu altă construcție. /<lat. anacoluthon, fr. anacoluthe

anacolut n. construcțiune eliptică a termenului corelativ, așa că diferitele părți ale frazei par a nu se mai lega între ele. Ex. nu știu cum intrai în casă, eram atât de amețit (atât eram de amețit, încât nu știu...).

*anacolút n., pl. e (vgr. anakóluthon, „incoherent”). Gram. Omisiunea terminuluĭ corelativ, ceĭa ce rupe continuitatea frazeĭ: era așa de frig, (în cît) am înghețat.

ANACOLÚT s. n. (< fr. anacoluthe, cf. gr. anakotouthos, lat. anakoluthon „incoerență”): construcție sintactică ambiguă, care presupune întreruperea neașteptată a continuității sintactice în propoziție sau în frază. Este cauzată de neconcordanța dintre planul logic și cel gramatical al enunțului: „Nu fi dușmănos, că cine face, face-i-se” (C. Negruzzi) – în loc de „...cui face...”, „...ei, cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiat ciolanele” (Ion Creangă) – în loc de „...lor... pe loc li s-au muiat ciolanele” sau de „...ei... pe loc au simțit ciolanele moi”; „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur” (Mihai Eminescu); „Căci Dumnezeu, pășind apropiat / Îi vezi lăsată umbra printre boi” (T. Arghezi); „Cine m-a luat pe mine / Nu vreau să-mi fie rușine” (Folclor) – în loc de „De cine m-a luat pe mine...” etc.

anacolut (gr. anakolouthon „întrerupere”), figură de ordinul ambiguității, care constă în întreruperea neașteptată a continuității sintactice, în propoziție sau frază, pricinuită de neconcordanța dintre unitățile psihologice și cele gramaticale ale enunțului: din opoziția dintre indicele gramatical și accentul psihologic al unității sintactice respective rezultă valoarea stilistică a abaterii gramaticale (A): „Sărăcia un’s-a-ncuibat Anevoie-i de scăpat.” (Pop.) (în loc de „De sărăcie un’s-a-ncuibat / Anevoie-i de scăpat”). Întreruperea continuității sintactice în enunț poate reprezenta sau o abatere de la congruența cazuală (ori a persoanei verbale), sau elipsa unuia din elementele unei construcții corelative.