ȚIUITÚRĂ, țiuituri, s. f. Țiuit. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tură.

ȚIUITÚRĂ, țiuituri, s. f. Țiuit. [Pr.: ți-u-i-] – Țiui + suf. -tură.

ȚIUITÚRĂ, țiuituri, s. f. Sunet prelung și ascuțit; țiuit. Țiuiturile gloanțelor... se întăreau. CAMILAR, N. I 48. În liniștea care se întinse mi se păru că aud o țiuitură fină în ureche. DUNĂREANU, CH. 119. Scotea... niște țiuituri din naiul lui, de zgîria și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110.

țiuitúră (ți-u-i-) s. f., g.-d. art. țiuitúrii; pl. țiuitúri

țiuitúră s. f. (sil. ți-u-i-), g.-d. art. țiuitúrii; pl. țiuitúri

ȚIUITÚRĂ s. piuit, piuitură, șuierat, șuierătură, țiuit, vâjâit, vâjâitură, (rar) piuială. (~ glonțului pe la urechea cuiva.)

țiuitură f. sunet ascuțit și prelungit.

țiuitúră f., pl. ĭ. Sunet țiuit.

ȚIUITURĂ s. piuit, piuitură, șuierat, șuierătură, țiuit, vîjîit, vîjîitură, (rar) piuială. (~ glonțului pe la urechea cuiva.)