ȘÚIET, șuiete, s. n. (Pop). Zgomot (slab, monoton) produs de foșnetul frunzelor, de curgerea apei, de bătaia vântului etc.; vuiet, freamăt. – Probabil contaminare între șuier și vuiet.

ȘÚIET, șuiete, s. n. (Pop.) Zgomot (slab, monoton) produs de foșnetul frunzelor, de curgerea apei, de bătaia vântului etc.; vuiet, freamăt. [Pr.: șu-iet] – Probabil contaminare între șuier și vuiet.

ȘÚIET, șuiete, s. n. 1. Vîjîit al vîntului, vuiet al furtunii. Vijelia șerpuia cu șuiete prelungi. SADOVEANU, O. L. 100. Prin vîrful bradului trecu un șuiet domol. id. O. VII 372. 2. Foșnet al frunzelor, freamăt. Vîntul din Fundoaia tăcuse, se stinsese șuietul pomilor. CAMILAR, N. II 112. În poiană era pace; deasupra sunau șuiete. SADOVEANU, F. J. 364. 3. Susur, murmur, șopot al apelor, al ploii. Șuietele izvoarelor se aud bolborosind, ca niște glasuri pe sub pămînt. VLAHUȚĂ, O. A. H 156.

șúiet (pop.) s. n., pl. șúiete

șúiet s. n., pl. șúiete

ȘÚIET ~e n. rar Zgomot continuu, ușor și monoton, produs de unele fenomene naturale (vânt, apă, frunze etc.); freamăt. [Sil. șu-iet] /Onomat.

șuet n. V. șuiet.

șuiet m. susurul apei: șuietul rîului. [Onomatopee (cf. șuvoiu)].

șúĭet n., pl. e (cuv. fabr.). Vlah. Sadov. Șuruit. Foșnet.