ÎNDESTULĂTÓR, -OÁRE, îndestulători, -oare, adj. Care este în cantitate suficientă; care îndestulează, satisface. ♦ (Adverbial) Îndeajuns. – Îndestula + suf. -ător.

ÎNDESTULĂTÓR, -OÁRE, îndestulători, -oare, adj. Care este în cantitate suficientă; care îndestulează, satisface. ♦ (Adverbial) Îndeajuns. – Îndestula + suf. -ător.

ÎNDESTULĂTÓR, -OÁRE, îndestulători, -oare, adj. Care e din belșug, care satisface nevoile, îndestulează, mulțumește. Pe unde le ducea el, pășunea era mai cu gust și mai îndestulătoare. ISPIRESCU, L. 230. Ieși deodată din pămînt o masă încărcată cu fel de fel de bucate îndestulătoare. POPESCU, B. II 94. ♦ (Adverbial) Îndeajuns. Cînd țăranul adoptă pe «onoare», are intuiția că «cinste» nu lămurește îndestulător ce vrea el să spuie. SADOVEANU, E. 34.

îndestulătór adj. m., pl. îndestulătóri; f. sg. și pl. îndestulătoáre

îndestulătór adj. m., pl. îndestulătóri; f. sg. și pl. îndestulătoáre

ÎNDESTULĂTÓR adj. 1. v. suficient. 2. mulțumitor, satisfăcător, suficient. (O cantitate ~oare.)

ÎNDESTULĂTÓR¹ adv. Cu îndestulare; în mod satisfăcător. /a îndestula + suf. ~ător

ÎNDESTULĂTÓR² ~oáre (~óri, ~oáre) Care îndestulează; mulțumitor; satisfăcător. /a îndestula + suf. ~ător

îndestulător a. de ajuns.

îndestulătór, -oáre adj. Destul, suficient: proviziunĭ îndestulătoare. Satisfăcător: răspuns îndestulător.

ÎNDESTULĂTOR adj. 1. destul, suficient, (reg.) bugăt. (Provizii ~.) 2. mulțumitor, satisfăcător, suficient. (O cantitate ~.)