șonți

ȘONT, ȘOÁNTĂ, șonți, șoante, adj. (Reg.; adesea substantivat) Șchiop, schilod. – Cf. ciont, magh. sánta.

ȘONT, ȘOÁNTĂ, șonți, șoante, adj. (Reg.; adesea substantivat) Șchiop, schilod. – Cf. ciont, magh. sánta.

ȘONT, ȘOÁNTĂ, șonți, șoante, adj. (Mold.) Bolnav de picioare, șchiop, schilod. (Substantivat) Îl și prind pe șontul Nataliei... îl și duc la post. CAMILAR, N. II 419. – Variantă: șonț, șoánță adj.

ȘONȚ², ȘOÁNȚĂ adj. v. șont.

ȘONȚ¹, șonți, s. m. (Rar) Nume de ocară dat nemților. V. șoacăț. Mă apropiu de neamțul meu și-i zic: Măi șonțule! deschide-ți urechile-n patru. alecsandri, la TDRG.

ȘONȚ͹, șonțesc, vb. IV. Tranz. A schilodi; a sluți, a poci.

ȘONȚͲ, șonțesc, vb. IV. Refl. (Rar) A purta haine de tîrgoveț, a se îmbrăca nemțește. Pentru că munteanul făcea nazuri, rievrînd fără noimă să se șonțească, au trebuit să întîmpene greutate pînă să-l facă a înțelege că hainele sale boierești sînt mai de valoră. ȘEZ. XII 176.

ȘONȚ͹, șonțesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) schilodi, a (se) ciunti; a (se) sluți, a (se) poci. – Din șont.

ȘONȚͲ, șonțesc, vb. IV. Refl. (Rar) A purta haine de târgoveț, a se îmbrăca nemțește. – Din șonț.

șont (reg.) adj. m., pl. șonți; f. șoántă, pl. șoánte

șont adj. m., pl. șonți; f. sg. șoántă, pl. șoánte

ȘONT adj. v. șchiop.

ȘONT adj., s. v. infirm, invalid, schilod.

ȘONȚÍ vb. v. deforma, desfigura, poci, schimonosi, sluți, strâmba, șchiopăta, urâți.

șonț (-ți), s. m. – (Mold.) Șchiop. – Var. șonț. Creație expresivă, cf. bont, ciont, mont, tont, care exprimă ideea de „ciut”. Var. este un sing. analogic, format după pl. Cf. și șonț „neamț”, cu evoluția semantică la fel ca în țopîrlan. Der. din mag. sánta „șchiop” (Șeineanu, Semasiol., 171; Loewe 56; Tiktin; Candrea; Gáldi, Dict., 183), care ar depinde de sb. šantav „șchiop”, slov. šantati „a șchiopăta” (Miklosich, Fremdw., 128), este mai puțin probabilă. Der. șonți, vb. (Mold., a șchiopăta, a deșela); șoni, vb. (Olt., a deșela); șoneală, s. f. (Olt., șchiopătare); șontîc, interj. (exprimă ideea de șchiopătare), cf. hîltîc, bîldîbîc; șontîcăi, vb. (a șchiopăta); șontorog, adj. (șchiop; paralizat; impotent, hodorogit), format ca boșorog, hodorog etc. (mag. dialectal csontorag, indicat de Tiktin și Candrea ca sursă pentru rom., provine din rom. cf. Edelspacher 12); șontorogi, vb. (a deșela).

ȘONT șoántă (șonți, șoánte) și substantival reg. (despre ființe) Care este infirm de un picior; care merge șchiopătând; cotonog; șchiop; șontorog. /cf. ung. sánta

A ȘONȚÍ ~ésc tranz. A face să se șonțească; a schilodi de picioare, a face șont. /Din șont

A SE ȘONȚÍ se ~ésc intranz. pop. (mai ales despre încălțăminte) A-și pierde forma inițială (prin întrebuințare îndelungată sau neglijentă); a se scâlcia; a se scrombăi; a se scălâmba. /Din șonț

șont, șoántă, șonți, șoánte, adj. (reg.; adesea substantivat) 1. șchiop; schilod. 2. pocit, caraghios.

șonțí², șonțésc, vb. IV refl. (reg.) a purta haine de târgoveț, a se îmbrăca nemțește.

șonț a. și m. 1. fam. șchiop; 2. (ironic) Neamț: o necăjesc fel de fel de Șonți AL. [Ung. ȘÓNTA].

2) șonț, șoánță adj. (ung. sánta, sántika, șchĭop; sîrb. bg. šantav, șchĭop, paralitic). Fam. Iron. Șchĭop. Fig. Șonțit, ridicul.

1) Șonț, Șoánță s. (din Honț, porecla Sasuluĭ. Cp. cu șervănea, șoaĭtă, șomîc din hervanea, *hoaĭtă, *homic). Est. Iron. Neamț. V. șfab 2.

șonțésc v. tr. (d. șonț. V. șolcăĭ). Est. Iron. Îmbrac așezînd prost o haĭnă: cine te-a șonțit așa? Fig. Deformez, pocesc, urîțesc, denaturez: v’ațĭ șonțit mintea!

șont adj. v. ȘCHIOP.

șont adj., s. v. INFIRM. INVALID. SCHILOD.

șonți vb. v. DEFORMA. DESFIGURA. POCI. SCHIMONOSI. SLUȚI. STRÎMBA. ȘCHIOPĂTA. URÎȚI.