înțelepciune

ÎNȚELEPCIÚNE s. f. Capacitate superioară de înțelegere și de judecare a lucrurilor. ♦ Cumpătare, prudență, moderație determinată de experiență; spirit de prevedere. – Lat. intellectio, -onis.

ÎNȚELEPCIÚNE s. f. Capacitate superioară de înțelegere și de judecare a lucrurilor. ♦ Cumpătare, prudență, moderație determinată de experiență; spirit de prevedere. – Lat. intellectio, -onis.

ÎNȚELEPCIÚNE s. f. 1. Capacitate superioară de înțelegere și judecare a lucrurilor, implicînd o cunoaștere adîncă a realității, experiență și echilibru. Din nenorocire, înțelepciunea nu se cumpără și nu se poate împrumuta. C. PETRESCU, A. 445. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii, Ale clipelor cadavre din volume stînd s-adune Și-n a lucrurilor peteci căutînd înțelepciune? EMINESCU, O. I 140. Apologul, ca și proverbul, au fost totdeauna înțelepciunea națiunilor. NEGRUZZI, S. I 336. ◊ (Personificat) Eu am fost cel dintîi fulger între viață și moarte, zice înțelepciunea. Eu am fost așezată din veșnicie înaintea tuturor începuturilor. SADOVEANU, D. P. 176. Se băga de seamă după port și așezare, după frunte și zîmbire, că alta nu putea fi decît Înțelepciunea. DELAVRANCEA, S. 93. 2. Prudență, chibzuință, socoteală. ◊ Loc. adv. Cu înțelepciune = (în mod) înțelept, chibzuit, prudent. Se vedea cît de colo că vorbea cu înțelepciune și supunere. ISPIRESCU, L. 22. Fără înțelepciune = (în mod) neînțelept, imprudent, orbește. Bathori poruncise săcuilor săi ca să nu se încumeteze fără înțelepciune în noroc și să nu întreprinză nimic pînă nu va veni el însuși. BĂLCESCU, O. II 104.

înțelepciúne s. f., g.-d. art. înțelepciúnii

înțelepciúne s. f., g.-d. art. înțelepciúnii

ÎNȚELEPCIÚNE s. 1. (latinism rar) sapiență, (înv.) înțelepție, mândrie, mândroste, preamândrie. (~ lui era vestită.) 2. filozofie. (Din ~ poporului român.) 3. chibzuială.

ÎNȚELEPCIÚNE ~i f. 1) Facultatea de a înțelege și de a judeca adânc lucrurile. 2) Judecată cumpănită; chibzuială. ◊ Cu ~ cumpătat. [G.-D. înțelepciunii] /<lat. intellectio, ~onis

înțelepciune f. 1. calitatea celui înțelept; 2. moderațiune, rezervă; 3. cunoștință justă, naturală sau dobândită, a lucrurilor. [Lat, INTELLECTIONEM].

înțelepcĭúne f. (lat. intelléctio, -ónis, d. intĕllégere, -léctum, a înțelege). Inteligență, deșteptăcĭune: înțelepcĭunea cîneluĭ. Cultură: înțelepcĭunea Egiptenilor. Prudență, bună conducere în vĭață: înțelepcĭunea practică a vĭețiĭ. Cumințenie, docilitate, calitate de a fi înțelegător, supus: înțelepcĭunea unuĭ copil. Caracteru fapteĭ saŭ vorbeĭ celuĭ înțelept: înțelepcĭunea unuĭ răspuns.

ÎNȚELEPCIUNE s. 1. (latinism rar) sapiență, (înv.) înțelepție, mîndrie, mîndroste, preamîndrie. (~ lui era vestită.) 2. filozofie. (Din ~ poporului român.) 3. chibzuială, chibzuință, chibzuire, cumințenie, cumpăt, cumpătare, judecată, măsură, minte, moderație, rațiune, socoteală, socotință, tact, (livr.) continență, (rar) cuminție, ponderație, temperanță, (pop.) scumpătate, (înv. și reg.) sfat, (înv.) sămăluire, socoată, tocmeală, (fam.) schepsis, (fig.) cumpăneală, cumpănire. (Procedează cu multă ~.)

RARAM FACIT MIXTURAM CUM SAPIENTIA FORMA (lat.) rareori întâlnești frumusețea și înțelepciunea laolaltă – Petroniu, „Satyricon”, 94.

SAPIENTIA ARS VITAE EST (lat.) înțelepciunea este știința vieții – Seneca, „Epistulae”, 95, 7.

SENSUS, NON AETAS, INVENIT SAPIENTIAM (lat.) observația, nu vârsta, va aduce înțelepciunea – Publilius Syrus, „Sententiae”, 638. Observarea mediului înconjurător și a oamenilor dă cunoștințe și experiență care valorează mai mult decât anii trăiți.