tabiet

TABIÉT, tabieturi, s. n. Plăcere, gust pe care cineva și-l satisface cu regularitate, cu meticulozitate; obișnuință; p. ext. manie. ◊ Loc. adj. Cu tabieturi = cu deprinderi precise și fixe. ◊ Expr. A-și face tabietul = a-și satisface un gust care a devenit obicei zilnic. A strica (cuiva) tabietul = a strica cuiva cheful, dispoziția, pofta. ♦ Viață confortabilă, comoditate. ◊ Loc. adv. Cu tabiet = comod, confortabil. [Pr.: -bi-et] – Din tc. tabῑat.

TABIÉT, tabieturi, s. n. Deprindere, gust pe care cineva și-l satisface cu regularitate, cu meticulozitate; obișnuință; p. ext. manie. ◊ Loc. adj. Cu tabieturi = cu deprinderi precise și fixe. ◊ Expr. A-și face tabietul = a-și satisface un gust care a devenit obicei zilnic. A strica (cuiva) tabietul = a strica cuiva cheful, dispoziția, pofta. ♦ Viață confortabilă, comoditate. Loc. adv. Cu tabiet = comod, confortabil. [Pr.: -bi-et] – Din tc. tabīat.

TABIÉT, tabieturi, s. n. Capriciu sau gust (caracteristic unei vieți mărunte și comode) care este satisfăcut regulat, cu meticulozitate; obicei, nărav; p. ext. manie. Nu i se mai alegea nimic din tabieturile zilnice; chiar somnul și mîncarea mai scăzuseră. BASSARABESCU, S. N. 15. După cîtăva vreme, simțindu-se iar în puteri, a-nceput a i se urî să stea serile singur în casă, și astfel s-a hotărît să se apuce iar de tabietul lui de mai înainte. CARAGIALE, O. III 77. Cum să nu fie raritate un călugăr care n-are nici caretă, nici armăsari, nici... tabieturi. NEGRUZZI, S. I 313. ◊ Loc. adj. Cu tabieturi = cu deprinderi fixe; p. ext. cu aere și apucături boierești. Tineri, soro... cu vorbă, cu ighemonicon... cu tabieturi. Așa gineri mai vin de-acasă. ALECSANDRI, T. I 133. ◊ Expr. A-și face tabietul = a-și satisface un gust care a devenit obicei zilnic, la aceeași oră. Se așeză pe un scaun, ceru cafea și ciubuc, iar după ce-și făcu tabietul, aruncă o privire... asupra țăranilor. FILIMON, C. 128. A strica (cuiva) tabietul = a strica cheful, a deranja de la satisfacerea unui tabiet. Turcii erau la pilaf, cînd veniră ai noștri să le strice tabietul. ODOBESCU, S. III 573. ♦ Viață confortabilă, comoditate, confort. Deși știa însă că n-are să aștepte nici un ajutor de la alții, bătrînul ținea să-și aibă... cafelele, tutunul de prima calitate, tot tabietul cu care se deprinsese. SLAVICI, N. II 201. ◊ Loc. adv. Cu tabiet = cu multă grijă pentru comoditatea sa proprie, cu un anumit ritual, cu o anumită pedanterie. În față se așezau cu tabiet respectabile mame de familii. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Traian n-ar fi pățit atîtea nevoi spre a înfrînge pe daci, dacă i-ar fi găsit... trăgînd cu tabiet din narghilea. ODOBESCU, S. II 302. – Pronunțat: -bi-et.

tabiét (-bi-et) s. n., pl. tabiéturi

tabiét s. n. (sil. -bi-et), pl. tabiéturi

TABIÉT s. 1. (mai ales la pl.) apucătură, deprindere, obicei, obișnuință, (înv.) taifet. (Are ~urile lui zilnice.) 2. siestă, (înv. și reg.) paidos. (A-și face ~ul.)

TABIÉT s. v. chef, dispoziție, dorință, gust, plac, plăcere, poftă, voie, voință, vrere.

tabiét (-turi), s. n. – 1. Obicei, stil, deprindere. – 2. Viață confortabilă, comoditate, satisfacție. – Var. tabet. Mr. tabiete, megl. tabiet. Tc. (arab.) tabiat (Ronzevalle 116; Șeineanu, II, 339; Lokotsch 1967), cf. ngr. ταμπέτι, alb., sb. tabiat, bg. tabiĭat. – Der. tabietliu, adj. (cu tabieturi, maniac, pedant), din tc. tabiatli.

TABIÉT ~uri n. înv. Plăcere pe care o persoană și-o satisface regulat și cu strictețe. ◊ Om cu ~uri om cu deprinderi fixe, manifestate cu regularitate. Cu ~ cu tot confortul; comod; confortabil. [Sil. -bi-et] /<turc. tabiat

tabiet (tabet) n. 1. manieră, caracter; tineri cu tabieturi AL.; 2. deprindere regulată și comodă, apucătură (bună sau rea), nărav: de trei luni acum, ați dus una cît bencheturile..., ar fi vreme poate de a vă mai schimba tabietul... AL.; 3. gust, pofta stăpânului: a veni la tabet (Mold.); 4. în special, confort (după moda orientală): a-și face tabietul, a bea cafea și a fuma din ciubuc, șezând turcește: ceru cafea și ciubuc, iar după ce-și făcu tabietul... FIL. [Turc. TABIAT, fire, calitate înnăscută, temperament, dis- pozițiune (bună sau rea), bunul gust].

tabiet s. v. CHEF. DISPOZIȚIE. DORINȚĂ. GUST. PLAC. PLĂCERE. POFTĂ. VOIE. VOINȚĂ. VRERE.

TABIET s. 1. (mai ales la pl.) apucătură, deprindere, obicei, obișnuință, (înv.) taifet. (Are ~urile lui zilnice.) 2. siestă, (înv. și reg.) paidos. (A-și face ~.)

a strica tabieturile cuiva expr. (prst.) a exagera, a face exces de zel.

tabiet, tabieturi s. n. (prst.) respect față de dorințele și obiceiurile unui client.