sofa

SOFÁ, sofale, s. f. Divan îngust, de obicei cu un căpătâi mai ridicat. – Din tc. sofa.

ȘOFÁ, șofez, vb. I. Intranz. A conduce un automobil. – Din șofer (derivat regresiv).

SOFÁ, sofale, s. f. Divan îngust, de obicei cu un căpătâi mai ridicat. – Din tc. sofa.

ȘOFÁ, șofez, vb. I. Intranz. A conduce un automobil. – Din șofer (derivat regresiv).

SOFÁ, sofale, s. f. Mobilă asemănătoare cu un divan, cu un căpătîi mai ridicat, îmbrăcată în stofă. V. canapea. Eminescu și-a glorificat în repetate rînduri sofaua roșie, masa de brad, cum a cîntat codrul sau teii de la Ipotești. CĂLINESCU, E. 152. Raiul nostru se compunea din cinci-șase camere, bogat mobilate, pline de sofale, de covoare țesute în casă, de oglinzi și de fel de fel de odoare. GALACTION, O. I 328. Pe sofaua din colț, locul de onoare în casă, ședea Elvira. REBREANU, I. 96. – Variantă: sófă (EMINESCU, O. I 42) s. f.

SÓFĂ s. f. v. sofa.

SÓFĂ s. f. v. sofa.

sofá s. f., art. sofáua, g.-d. art. sofálei; pl. sofále, art. sofálele

șofá (a ~) vb., ind. prez. 3 șofeáză

sofá s. f., art. sofáua, g.-d. art. sofálei; pl. sofále

șofá vb., ind. prez. 1 sg. șoféz, 3 sg. și pl. șofeáză

ȘOFÁ vb. a conduce. (~ cu multă siguranță.)

ȘOFÁ vb. I. tr. A conduce un automobil. [< fr. chauffer].

ȘOFÁ vb. tr. a conduce un automobil. (< șofer)

sofá (-ále), s. f. – Divan. – Mr. sufae. Tc. (arab.) sofa (Șeineanu, II, 324; Ronzevalle 112), cf. ngr. σοφᾶς, alb. sofa, bg., sb., it., fr. sofa.

SOFÁ ~le f. Canapea îngustă având, de obicei, un capăt mai ridicat. [Art. sofaua; G.-D. sofalei] /<turc., fr. sofa

A ȘOFÁ ~éz intranz. A conduce un automobil. ~ cu multă siguranță. /Din sofer

sofà f. divan de odihnă: de pe sofa se scula, pe ochi bine se spăla POP. [Turc. SOFÁ].

sofá f. (turc. sofa, d. ar. soffet, canapea fixă; ngr. sofas, alb. bg. sîrb. sofa; it fr. sofa). Canapea lată. V. divan.

ȘOFA vb. a conduce. (~ cu multă siguranță.)