prezbit

PREZBÍT, -Ă, prezbiți, -te, adj., s. m. și f. (Persoană) care suferă de prezbitism. – Din fr. presbyte.

PREZBÍT, -Ă, prezbiți, -te, adj., s. m. și f. (Persoană) care suferă de prezbitism. – Din fr. presbyte.

PREZBÍT, -Ă, prezbiți, -te, adj. Care nu vede clar obiectele apropiate, din cauza unui defect de vedere. Cu mîna întinsă – căci e prezbit – citește de departe, plin de interes. BASSARABESCU, V. 35. ◊ (Substantivat) își fixa privirea în palma-i deschisă, cu aerul unui prezbit care citește. VLAHUȚĂ, O. A. III 23.

prezbít adj. m., s. m., pl. prezbíți; adj. f., s. f. prezbítă, pl. prezbíte

prezbít adj. m., s. m., pl. prezbíți; f. sg. prezbítă, pl. prezbíte

PREZBÍT, -Ă adj., s.m. și f. (Suferind) de prezbitism. [< fr. presbyte, cf. gr. presbys – bătrân].

PREZBÍT, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de prezbitism. (< fr. presbyte)

PREZBÍT ~tă (~ți, ~te) și substantival (în opoziție cu miop) (despre persoane) Care suferă de prezbitism. /<fr. presbyte

presbit a. și m. care vede mai bine de departe.

*prezbít, -ă adj. (vgr. presbýtes, bătrîn, prezbit, fiind-că, de ordinar, bătrîniĭ nu văd bine de cît de departe, și présbys, bătrîn, vechĭ. V. preut). Care vede bine numaĭ de departe. Subst. Un prezbit. V. miop.