dojenitor

dojenitor, ~oare [At: ANON. CAR. / V: (înv) ~jăn~, ~riu / Pl: ~i, ~oáre / E: dojeni + -tor] 1-2 smf, a (Înv) (Persoană) care dojenește (1) Si: îndrumător, povățuitor, (îvr) dojenicios. 3 a (Îrg) Care previne. 4 a Care are caracter coercitiv. 5-6 a, av (Care are caracter) moralizator. 7-8 a, av Mustrător Si: (îvr) dojenic.

dojenitóriu, ~ie a vz dojenitor

DOJENITÓR, -OÁRE, dojenitori, -oare, adj. Care dojenește; care exprimă un reproș, o imputare, o nemulțumire. – Dojeni + suf. -tor.

DOJENITÓR, -OÁRE, dojenitori, -oare, adj. Care dojenește; care exprimă un reproș, o imputare, o nemulțumire. – Dojeni + suf. -tor.

DOJENITÓR, -OÁRE, dojenitori, -oare, adj. Care dojenește, care ceartă, care exprimă o stare de nemulțumire; mustrător. Întoarce puțin capul spre el, cu o mică privire dojenitoare. REBREANU, R. I 197. Începu să vorbească C-un glas dojenitor. ALEXANDRESCU, P. 113.

dojenitór adj. m., pl. dojenitóri; f. sg. și pl. dojenitoáre

dojenitór adj. m., pl. dojenitóri; f. sg. și pl. dojenitoáre

DOJENITÓR adj. v. mustrător.

DOJENITÓR ~oáre (~óri, ~oáre) Care dojenește; care exprimă o dojană; mustrător. Ton ~. Privire ~oare. /a dojeni + suf. ~tor

dojenitor a. și m. care dojenește.

DOJENITOR adj. mustrător. (Cuvinte ~.)