deșteptăciune

deșteptăciúne sf [At: COSTINESCU / Pl: ~ni / E: deștepta + -ăciune] 1 Inteligență. 2 Istețime. 3-4 (Im) Faptă (sau vorbă) a celui care pretinde că este atotștiutor.

DEȘTEPTĂCIÚNE s. f. Însușirea de a fi deștept (2); inteligență. ♦ (Adesea ir.) Faptă sau vorbă de om deștept (2). – Deștept + suf. -ăciune.

DEȘTEPTĂCIÚNE s. f. Însușirea de a fi deștept (2); inteligență. ♦ (Adesea ir.) Faptă sau vorbă de om deștept (2). – Deștept + suf. -ăciune.

DEȘTEPTĂCIÚNE s. f. Însușirea de a fi deștept; inteligență, istețime. Sta pururi la bibliotecă, lîngă o fată mărunțică cu ochii plini de deșteptăciune. CAMILAR, N. I 114. Chinui Joe pe bietul Prometeu pentru deșteptăciunea și ascuțimea lui de minte. ISPIRESCU, U. 88. ♦ Faptă sau vorbă de om deștept. (Folosit de obicei ironic) Mare deșteptăciune ai spus!

deșteptăciúne s. f., g.-d. art. deșteptăciúnii

deșteptăciúne s. f., g.-d. art. deșteptăciúnii

DEȘTEPTĂCIÚNE s. 1. v. inteligență. 2. agerime, dibăcie, inteligență, iscusință, istețime, îndemînare, pricepere. (~ unei persoane.)

DEȘTEPTĂCIÚNE ~i f. 1) Facultatea de a înțelege ușor și profund fenomenele, lucrurile; agerime a minții; inteligență. 2) Faptă sau vorbă de om deștept. [Art. deșteptăciunea; G.-D. deșteptăciunii; Sil. -ciu-ne] /deștept + suf. ~ăciune

deșteptăciune f. calitatea omului deștept: pricepere, inteligență.

deșteptăcĭúne f. Inteligență.

DEȘTEPTĂCIUNE s. 1. intelect, inteligență, judecată, minte, pricepere, rațiune, spirit, (pop.) duh, (Ban., Transilv. și Olt.) pamet, (înv.) înțelegere, (fam.) doxă, (fig.) cap, creier. (Are o ~ de nivel mediu.) 2. agerime, dibăcie, inteligență, iscusință, istețime, îndemînare, pricepere. (~ unei persoane.)

a da pe-afară de deșteptăciune expr. (iron.) a fi prost.

deșteptăciune, deșteptăciuni s. f. (iron.) prostie; faptă sau afirmație care dovedește prostie.