DEȘTEPTĂCIÚNE s. f. Însușirea de a fi deștept; inteligență, istețime. Sta pururi la bibliotecă, lîngă o fată mărunțică cu ochii plini de deșteptăciune. CAMILAR, N. I 114. Chinui Joe pe bietul Prometeu pentru deșteptăciunea și ascuțimea lui de minte. ISPIRESCU, U. 88. ♦ Faptă sau vorbă de om deștept. (Folosit de obicei ironic) Mare deșteptăciune ai spus!