asertoric

asertóric, ~ă a [At: MAIORESCU, L. 61 / V: (înv) -iu / Pl: ~ici, -ice / E: fr assertorique] (Liv) 1 Asertiv. 2 (Îs) Judecată ~ ă Judecată în care se afirmă sau se neagă ceva fără a prezenta dovezi.

ASERTÓRIC, -Ă, asertorici, -ce, adj. (Fil.) Care exprimă un fapt real. Judecată asertorică. – Din fr. assertorique.

ASERTÓRIC, -Ă, asertorici, -ce, adj. (Fil.) Care are caracterul unei aserțiuni, care exprimă o situație de fapt. Judecată asertorică. – Din fr. assertorique.

ASERTÓRIC, -Ă, asertorici, -e, adj. Care are caracterul unei aserțiuni. ◊ Judecată asertorică = judecată care exprimă pur și simplu o situație de fapt, fără ideea de necesitate sau de posibilitate. Propoziția «în R.P.R. se găsesc bogate zăcăminte de cărbuni» o este o judecată asertorică.

ASERTÓRIC, -Ă, asertorici, -e, adj. Care are caracterul unei aserțiuni, care exprimă o situație de fapt. Judecată asertorică. – Fr. assertorique.

asertóric (rar) adj. m., pl. asertórici; f. asertórică, pl. asertórice

asertóric adj. m., pl. asertórici; f. sg. asertórică, pl. asertórice

ASERTÓRIC, -Ă adj. (Log.) Care are caracterul unei aserțiuni. ◊ Judecată asertorică = judecată în care se afirmă sau se neagă existența a ceva, care arată o situație de fapt fără a fi dovedită. [< fr. assertorique].

ASERTÓRIC, -Ă ad. (despre propoziții, judecăți) care enunță simplu ceva; cu caracter asertiv. (< fr. asertorique)

ASERTÓRIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de aserțiune; propriu aserțiunii. Judecată ~că. /<germ. assertorisch