ȚIUÍT, țiuituri, s. n. Faptul de a țiui; sunet prelung și ascuțit; țiuitură. [Pr.: ți-u-] – V. țiui.

ȚIUÍT, țiuituri, s. n. Faptul de a țiui; sunet prelung și ascuțit; țiuitură. [Pr.: ți-u-] – V. țiui.

ȚIUÍT, țiuituri, s. n. Faptul de a țiui; sunet prelung și ascuțit, țiuitură. Auzi, în liniștea care-l înconjura, țiuitul țînțarilor intrați în cameră o dată cu amurgul. GALAN, B. I 65. Ascultînd țiuitul obuzelor, rosti... CAMILAR, N. I 263.

țiuít (ți-u-) s. n., pl. țiuíturi

țiuít s. n. (sil. ți-u-), pl. țiuíturi

ȚIUÍT s. v. țiuitură.

ȚIUÍT ~uri n. 1) v. a Țiui. 2) Sunet caracteristic, produs de o ființă care țiuie. [Sil. ți-u-] /v. a țiui

ȚIUIT s. piuit, piuitură, șuierat, șuierătură, țiuitură, vîjîit, vîjîitură, (rar) piuială. (~ glonțului pe la urechea cuiva.)