UIMÍT, -Ă, uimiți, -te, adj. Cuprins de o mare (și neașteptată) mirare, admirație; surprins, uluit. – V. uimi.

UIMÍT, -Ă, uimiți, -te, adj. Cuprins de o mare (și neașteptată) mirare, admirație; surprins, uluit. – V. uimi.

UIMÍT, -Ă, uimiți, -te, adj. Cuprins de mirare sau de admirație; surprins, impresionat, uluit, tulburat. Arendașul fu atît de uimit că nici nu mai putu răspunde. REBREANU, R. I 12. Sta în loc uimită, văzînd frumusețile cîmpului. ISPIRESCU, L. 17. Uimit de așa judecată, mulțămește judecătorului. CREANGĂ, A. 150. ◊ Fig. Copiii ascultau într-o reculegere uimită. SADOVEANU, A. L. 144. Se făcu o clipă de tăcere uimită, parcă mulțimea s-ar fi dezmeticit dintr-o aiureală. REBREANU, R. II 39.

UIMÍT adj. 1. v. crucit. 2. consternat, năuc, năucit, perplex, stupefiat, uluit. (O figură ~.)

uimit a. foarte mirat.

uĭmít, -ă adj. Adînc mirat, speriat.

UIMIT adj. 1. crucit, minunat, perplex, stupefiat, surprins, uluit. (A rămas ~ de cele auzite.) 2. năuc, năucit, perplex, stupefiat, uluit. (O figură ~.)

A FI UIMIT a-i cădea falca / fața, a-i cădea ochii-n gură, a-i cădea plombele, a rămâne afiș / bujbe / ca la dentist / crăcănat / cu gura căscată / mască / tablou, a-i sta (cuiva) ceasul.