STRÚGUR s. m. v. strugure.

STRÚGURE, struguri, s. m. Fructul viței-de-vie, în formă de ciorchine; poamă. ♦ Compus: strugurii-ursului = plantă târâtoare cu frunze persistente, cu flori trandafirii sau albe, grupate în formă de ciorchine la vârful ramurilor, și cu fructul o bacă mică, roșie, comestibilă (Arctostaphylos uva ursi). [Var.: (pop.) strúgur s. m.] – Et. nec.

STRÚGUR s. m. v. strugure.

STRÚGURE, struguri, s. m. Fructul viței de vie, în formă de ciorchine; poamă. ♦ Compus: strugurii-ursului = plantă târâtoare cu frunze persistente, cu flori trandafirii sau albe, grupate în formă de ciorchine la vârful ramurilor, și cu fructul o bacă mică, roșie, comestibilă (Arctostaphylos uva ursi). [Var.: (pop.) strúgur s. m.] – Et. nec.

STRÚGUR s. m. v. strugure.

STRÚGURE, struguri, s. m. Fructul viței de vie (în formă de ciorchine); (Mold.) poamă. Coardele retezate musteau mai departe sîngele dulce al strugurilor. DUMITRIU, N. 250. Struguri de chihlimbar licăreau și se ascundeau iarăși. ANGHEL, PR. 57. Vulpea cînd n-ajunge la struguri zice că sînt acri, se spune despre cel care, neputînd dobîndi un lucru, se preface că nu-l dorește. ◊ (Glumeț) Mi-a dat gînsacul cea mai fină pană și-un strugure de boz. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 12. ◊ Fig. Clopotarii de asemenea năboiseră la una din firidele turnului, scoțînd către valea Nemțișorului un strugure de capete. SADOVEANU, F. J. 17. – Variantă: strúgur (HODOȘ, P. P. 55, SEVASTOS, N. 162, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 12) s. m.

!mólia-strúgurilor (fluture) (-li-a-) s. f. art., g.-d. art. móliei-strúgurilor (-li-ei-)

strúgure s. m., art. strúgurele; pl. strúguri

mólia-strúgurilor s. f.

strúgure s. m., art. strúgurele; pl. strúguri

STRÚGURE s. (BOT.) 1. ciorchine, (prin Ban.) scălan. (A mâncat un ~ cam acrișor.) 2. (Mold. și Bucov.) poamă, (înv.) auă. (Vin din ~.) 3. strugurii-ursului (Arctostaphylos uvaursi) = (reg.) sărbezele (pl.); struguri-negri (Ribes nigrum) = (reg.) smorodin, coacăz negru.

strúgure (-ri), s. m. – 1. Ciorchine. – 2. Fructul viței de vie. – Var. strugar, Basar. strug. Origine incertă. Pare cuvînt identic cu strug „rașpel”, cf. strung, strunji; evoluția semantică de la struji la strugure ar fi, într-un astfel de caz, ca cea a sp. raspar la raspa „ciorchine” (Cihac, II, 376), cf. fr. grapper „a prinde” și grappe „inflorescență”, sp. gancho și gancha. Din pl. struguri s-ar fi format sing. analogic actual. Probabilitatea unei der. din lat. *trugus, de la gr. τρύγος, τρυγή „fruct; folos” (Tiktin) pare destul de redusă. Celelalte explicații nu par mai bune. Din lat. surcŭlus (Crețu 371), nu se explică fonetic și semantic. De la un lat. *stribŭlus sau strubŭlus, de la o rădăcină *streb- „(ră)sucit” (Densusianu, GS, V, 174) pare îndoielnică. Din lat. *uvŭla (Pușcariu, Dacor., VI, 13; REW 9105) nu pare posibilă fonetic. De la gepidicul *thrubilo sau *struwilo, care ar corespunde germ. Träublein (Diculescu, ZRPh., XLI, 424; Diculescu 178; Gamillscheg, Rom., Germ., 266) este inacceptabilă fonetic și istoric. Originea lat. a cuvîntului fusese propusă de Pușcariu, Dacor., VI, 310 și de Rosetti, II, 82. Der. struguraș, s. m. (rușuliță, Hieracium aurantiacum; coacăză); strugurel, s. m. (plantă, Saxifraga adscendens; coacăză). – Cf. struji, strung.

STRÚGUR ~i m. v. STRUGURE. /Cuv. autoht.

STRÚGURE ~i m. 1) (mai ales la vița de vie) Grup de fructe dezvoltate dintr-o inflorescență; ciorchine. 2) la pl. Fructe ale viței de vie; poamă. ◊ ~ele-ursului arbore sau arbust cu tulpina târâtoare, cu frunze alterne, persistente, cu flori albe sau roz, dispuse în ciorchine și cu fructe roșii, mici, comestibile. /Cuv. autoht.

strugure m. 1. rodul viței, boabe verzi-gălbui, roșiatice, albăstrui sau negre, cu un gust dulce și plăcut: struguri de Malaga; 2. Mold. ciorchină: struguri de fructe sălbatice roșii AL. [Derivat din strug (macedo-rom. strugur, așchie, adică ce cade din strug) și prezentând acelaș raport logic ca fr. râpe, răzuitoare și ciorchină; seria sensurilor: așchii din strug, ciorchină de struguri și strugure (numit vechiu-rom. auă și în Mold. poamă)].

strúgure și (nord) strúgur m. (gep. thrûbilo, struguraș, care corespunde cu germ. träublein, dim. d. traube, poamă, strugure. P. thr-str, cp. cu Israil-Istrail orĭ șrapnel-ștrapnel. Cp. și cu vgr. stróbilos, lat. strobilus, cucuruz de brad, titirez. Cp. și cu brusture, cĭucure, nasture, vĭezure și negură). Est. Poame orĭ florĭ așezate ca bobițele vițeĭ de vie orĭ ca florile liliaculuĭ, salcîmuluĭ ș. a.: un strugure de poamă (un ciorchine). Vest. Poamă, bobițe de viță de vie așezate așa cum le produce natura: un coș de strugurĭ, niște strugurĭ negrĭ. Strugurele ursuluĭ, un copăcel ericaceŭ perpetuŭ verde care crește pin brădet, tufișurĭ și stîncĭ și care face niște drupe roșiĭ cărnoase care aŭ cîte cincĭ sîmburĭ și-s bune de mîncat (arctostáphylos uva ursi). Fructele luĭ se întrebuințează ca medicament astringent. – În Bas. P. P. și strug (gep. thrube), ca fagure și fag. V. corimb.

STRUGURE s. (BOT.) 1. ciorchine, (prin Ban.) scălan. (A mîncat un ~ cam acrișor.) 2. (Mold. și Bucov.) poamă, (înv.) auă. (Vin din ~.) 3. strugurii-ursului (Arctostaphylos uva-ursi) = (reg.) sărbezele (pl.); struguri-negri (Ribes nigrum) = (reg.) smorodin, coacăz negru.

strugure-spinos s. v. COACĂZĂ.

struguri-spinoși s. pl. v. AGRIȘ.

Ribes nigrum L., « Coacăz negru, Struguri negri ». Specie care înflorește primăvara. Flori albe-verzui, în interior roșietice, păroase, hermafrodite, bracteele subulate mai scurte decît pedunculele (caliciul campanulat cu 5 sepale gălbui, corolă cu 5 petale mici (albicioase sau roșii, 5 stamine), în raceme, la subsuoara frunzelor, pendente. Fructe, bace comestibile. Frunze (apar o dată cu florile) ascuțite, 3-5 lobate, cordiforme, dințate, rar păroase, pețiolate. Arbust nespinos, 1-2 m înălțime, tulpini erecte, negricioase. Rezistă la ger și înghețuri, exigent față de umiditate.