SĂRÁR, (1) sărare, s. n., (2) sărari, s. m. 1. S. n. (Rar) Vas mic de pământ în care se păstrează sarea. ♦ (Reg.) Solniță. 2. S. m. (în trecut) Negustor ambulant de sare. – Sare + suf. -ar.

SĂRÁR, (1) sărare, s. n., (2) sărari, s. m. 1. S. n. (Rar) Vas mic de pământ în care se păstrează sarea. ♦ (Reg.) Solniță. 2. S. m. (În trecut) Negustor ambulant de sare. – Sare + suf. -ar.

SĂRAR¹, sărari, s. m. Negustor ambulant de sare. Păcurarii și sărarii, cei ce umblă prin sate cu desfacerea păcurii sau gazului și a sării. PAMFILE, I. C. 244. (Cu pronunțare regională) O baniță de sare... se plătește cu zece parale, din care opt se dau ciocanarului și două sararului. I. IONESCU, P. 36.

sărár¹ (persoană) (înv.) s. m., pl. sărári

sărár² (obiect) (rar) s. n., pl. săráre

sărár (persoană) s. m., pl. sărári

sărár m. Vechĭ. Negustor de sare. V. ceangăŭ.

sărár, sărari, s.m. – (înv.) Negustor de sare: „Am fo’ vo patruzeci de căruțe de sărari” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 295). ♦ (onom.) Sărar, Sărari, Săraru, nume de familie în Maramureș. – Din sare + suf. -ar (DEX, MDA).