ORBÍRE s. f. Faptul de a orbi; fig. întunecare a minții, lipsă de clarviziune, rătăcire, inconștiență. ◊ Loc. adv. Cu orbire = fără chibzuială, orbește. – V. orbi.

ORBÍRE s. f. Faptul de a orbi; fig. întunecare a minții, lipsă de clarviziune, rătăcire, inconștiență. ◊ Loc. adv. Cu orbire = fără chibzuială, orbește. – V. orbi.

ORBÍRE s. f. Faptul de a orbi (pe cineva), pierderea vederii; fig. întunecare a minții, rătăcire, inconștiență. Nebuniile mele... nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, Z. C. 117. Natalia înțelese... cît de nedreaptă era orbirea ei. D. ZAMFIRESCU, R. 169. Mă duc, vă las orbirii, las țara-n seama voastră. ALECSANDRI, T. II 116. ◊ Loc. adv. Cu orbire = orbește. Nebun cine se-ncrede în tine cu orbire. ALECSANDRI, T. II 121.

orbíre s. f., g.-d. art. orbírii

orbíre s. f., g.-d. art. orbírii; pl. orbíri

ORBÍRE s. 1. v. cecitate. *2. v. rătăcire.

orbire f. l. acțiunea de a orbi și starea celui orb; 2. fig. întunecarea minții; 3. nesocotință: nebun cine se ’ncrede ’n tine cu orbire AL.

orbíre f. Acțiunea de a orbi și starea de a fi orb. Fig. Lipsă de rațiune din cauza pasiuniĭ: a te lupta cu orbire.

ORBIRE s. 1. (MED.) ablepsie, cecitate. 2.* (fig.) întunecare, rătăcire. (A fost doar o clipă de ~.)