Dicționare ale limbii române

17 definiții pentru nară

NÁRĂ, nări, s. f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavității nazale prin care respiră și miros oamenii și unele animale. ◊ Expr. Cu nările (sau nara) în vânt = cu capul ridicat, cu o ținută semeață; p. ext. mândru, plin de sine. A se umfla în nări sau a-și umfla nările = a-și lua un aer semeț; p. ext. a-și da importanță, a se îngâmfa. 2. Piesă metalică în formă de tub amplasată pe puntea sau pe bordajul unei nave, prin care iese lanțul ancorei în afara bordului. [Var.: (reg.) náre s. f.] – Lat. naris.
NÁRE s. f. v. nară.
NÁRĂ, nări, s. f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavității nazale prin care respiră și miros oamenii și unele animale. ◊ Expr. Cu nările (sau nara) în vânt = cu capul ridicat, cu o ținută semeață; p. ext. mândru, plin de sine. A se umfla în nări sau a-și umfla nările = a-și lua un aer semeț; p. ext. a-și da importanță, a se îngâmfa. 2. Piesă metalică în formă de tub amplasată pe puntea sau pe bordajul unei nave, prin care trece lanțul ancorei de pe punte în afara bordului. [Var.: (reg.) náre s. f.] – Lat. naris.
NÁRE s. f. v. nară.
NÁRĂ, nări, s. f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale nasului, prin care respiră și miroase omul și unele animale. Șoimaru simți pătrunzîndu-i în nări mirosul iute al gunoiului. SADOVEANU, O. VII 144. Cîinele o luă la goană, cu nările lărgite. C. PETRESCU, S. 37. ◊ (Metaforic) Locomotiva a intrat în gara supraîncărcată, împroșcînd pe nări fîșii de aburi. SAHIA, N. 51. ◊ Expr. Cu nările (sau nara) în vînt = a) (despre cai) cu gîtul întins, în goană mare. Roibii cu nările-n vînt Vor trece-n sălbatec galop. COȘBUC, P. I 154; b) (despre oameni) mîndru, țanțoș, sigur de sine. A se umfla în nări sau a-și umfla nările = a se făli, a se ține mîndru; a-și da importanță. Cel mai mare... Se rădică în scări, Se umflă în nări Și-și face ochii roată Peste oștirea toată. SEVASTOS, N. 110. Și prostatecele nări Și le umflă orișicine în savante adunări Cînd de tine se vorbește. EMINESCU, O. I 134. 2. Tub de fontă sau de fier care merge de la puntea unei nave la unul din borduri și prin care trece lanțul ancorei. [Bricul] Mircea, desfăcut din legăturile de la uscat, se mișcă încet, trăgîndu-și pe nară, c-un zăngănit fioros, lanțul ancorei. BART, S. M. 14. – Pl. și: (1) nare (ALECSANDRI, P. III 12). – Variantă: náre (DELAVRANCEA, S. 183, ALECSANDRI, P. P. 91) s. f.
NÁRE s. f. v. nară.
náră s. f., g.-d. art. nắrii; pl. nări
náră s. f., g.-d. art. nării; pl. nări
NÁRĂ s. v. nas.
NARĂ INTÉRNĂ s. (ANAT.) coană.
náre (nắri), s. f.1. Deschizătură a nasului. – 2. (Trans. de V.) Nas. – Var. nară. Mr. nare, nari. Lat. nāris (Pușcariu 1153; Candrea-Dens., 1203; REW 5826); cf. v. it., sard. nare, rar nara, prov. nar, cat. nars. Semantismul din Trans. coincide cu sp.Der. nărtos, adj. (năsos, cu nasul mare), prin confuzia suf. (-tos pentru -os, ca în spătos, sănătos, fruntos etc., după Candrea-Dens., 1204; de la un lat. *nāritōsus, după Pascu, Suf., 76 și Pascu, Beiträge, 10, cu suf. -tos); nărticios, adj. (năsos); nărtiță, s. f. (fosă nazală).
NÁRĂ nări f. 1) Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavității nazale la om și la unele animale. * Cu nările (sau cu ~a) în vânt a) în plină goană; b) cu multă grabă; c) plin de sine; trufaș. A se umfla în nări (sau a-și umfla nările) a-și da aere. 2) Orificiu pe bordul unei nave, prin care este trecut lanțul ancorei. [G.-D. nării] /<lat. naris
nară f. fiecare din cele două cavități ale nasului. [Lat. NARIS].
náră și náre f., pl. nărĭ (lat. naris, din *nasis, rudă cu nasus, nas; it. nare, nare; pv. nar, nare; sp. pg. nariz, nas). Fie-care din cele doŭă deschizăturĭ ale nasuluĭ.
náre V. nară.
na s. v. NAS.
mielu’ cu o nară expr. v. miel.

nară definitie

nară dex

Intrare: nară
nară substantiv feminin
nare