NÁRĂ, nări,
s. f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavității nazale prin care respiră și miros oamenii și unele animale. ◊
Expr. Cu nările (sau nara) în vânt = cu capul ridicat, cu o ținută semeață;
p. ext. mândru, plin de sine. A se umfla în nări sau a-și umfla nările = a-și lua un aer semeț;
p. ext. a-și da importanță, a se îngâmfa.
2. Piesă metalică în formă de tub amplasată pe puntea sau pe bordajul unei nave, prin care iese lanțul ancorei în afara bordului. [
Var.: (
reg.)
náre s. f.] –
Lat. naris. NÁRĂ, nări,
s. f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavității nazale prin care respiră și miros oamenii și unele animale. ◊
Expr. Cu nările (sau nara) în vânt = cu capul ridicat, cu o ținută semeață;
p. ext. mândru, plin de sine. A se umfla în nări sau a-și umfla nările = a-și lua un aer semeț;
p. ext. a-și da importanță, a se îngâmfa.
2. Piesă metalică în formă de tub amplasată pe puntea sau pe bordajul unei nave, prin care trece lanțul ancorei de pe punte în afara bordului. [
Var.: (
reg.)
náre s. f.] –
Lat. naris. NÁRĂ, nări,
s. f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale nasului, prin care respiră și miroase omul și unele animale. Șoimaru simți pătrunzîndu-i în nări mirosul iute al gunoiului. SADOVEANU, O. VII 144. Cîinele o luă la goană, cu nările lărgite. C. PETRESCU, S. 37. ◊ (Metaforic) Locomotiva a intrat în gara supraîncărcată, împroșcînd pe nări fîșii de aburi. SAHIA, N. 51. ◊
Expr. Cu nările (sau
nara) în vînt =
a) (despre cai) cu gîtul întins, în goană mare. Roibii cu nările-n vînt Vor trece-n sălbatec galop. COȘBUC, P. I 154;
b) (despre oameni) mîndru, țanțoș, sigur de sine.
A se umfla în nări sau
a-și umfla nările = a se făli, a se ține mîndru; a-și da importanță. Cel mai mare... Se rădică în scări, Se umflă în nări Și-și face ochii roată Peste oștirea toată. SEVASTOS, N. 110. Și prostatecele nări Și le umflă orișicine în savante adunări Cînd de tine se vorbește. EMINESCU, O. I 134.
2. Tub de fontă sau de fier care merge de la puntea unei nave la unul din borduri și prin care trece lanțul ancorei. [Bricul] Mircea, desfăcut din legăturile de la uscat, se mișcă încet, trăgîndu-și pe nară, c-un zăngănit fioros, lanțul ancorei. BART, S. M. 14. –
Pl. și: (
1) nare (ALECSANDRI, P. III 12). – Variantă:
náre (DELAVRANCEA, S. 183, ALECSANDRI, P. P. 91)
s. f. náră s. f.,
g.-d. art. nắrii;
pl. nări
náră s. f., g.-d. art. nării; pl. nări NARĂ INTÉRNĂ s. (ANAT.) coană. náre (nắri), s. f. –
1. Deschizătură a nasului. –
2. (
Trans. de
V.) Nas. –
Var. nară.
Mr. nare, nari.
Lat. nāris (Pușcariu 1153; Candrea-Dens., 1203; REW 5826);
cf. v. it.,
sard. nare, rar nara,
prov. nar,
cat. nars. Semantismul din
Trans. coincide cu
sp. –
Der. nărtos,
adj. (năsos, cu nasul mare), prin confuzia
suf. (-tos pentru -os, ca în spătos, sănătos, fruntos etc., după Candrea-Dens., 1204; de la un
lat. *nāritōsus, după Pascu,
Suf., 76 și Pascu, Beiträge, 10, cu
suf. -tos); nărticios,
adj. (năsos); nărtiță,
s. f. (fosă nazală).
NÁRĂ nări f. 1) Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavității nazale la om și la unele animale. * Cu nările (sau cu ~a) în vânt a) în plină goană; b) cu multă grabă; c) plin de sine; trufaș. A se umfla în nări (sau a-și umfla nările) a-și da aere. 2) Orificiu pe bordul unei nave, prin care este trecut lanțul ancorei. [G.-D. nării] /<lat. naris nară f. fiecare din cele două cavități ale nasului. [Lat. NARIS].
náră și
náre f., pl. nărĭ (lat. naris, din *nasis, rudă cu nasus, nas; it. nare, nare; pv. nar, nare; sp. pg. nariz, nas). Fie-care din cele doŭă deschizăturĭ ale nasuluĭ.
mielu’ cu o nară expr. v.
miel.