MIRÓS, (1, 2) mirosuri, (3) miroase, s. n. 1. Simț prin care organismul percepe proprietățile unor substanțe, venind în contact cu particulele volatile degajate de acestea; capacitate de a percepe și deosebi aceste emanații; olfacție. ♦ Fig. Perspicacitate, intuiție, fler. 2. Emanație plăcută sau neplăcută pe care o degajă unele corpuri; proprietate a unor substanțe de a produce asemenea emanații; senzație olfactivă pe care o produce această emanație. 3. (Mai ales la pl.) Condiment, mirodenie. [Acc. și: míros] – Din mirosi (derivat regresiv).

MIRÓS, (1, 2) mirosuri, (3) miroase, s. n. 1. Unul dintre cele cinci simțuri cu care sunt înzestrați oamenii și unele animale, prin care organismul primește informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe care emană vapori; capacitate de a percepe și deosebi aceste emanații; olfacție. ♦ Fig. Perspicacitate, intuiție, sagacitate. 2. Emanație plăcută sau neplăcută pe care o exală unele corpuri; proprietate a unor substanțe de a produce asemenea emanații; senzație pe care o produce această emanație asupra simțului olfactiv. 3. (Mai ales la pl.) Condiment, mirodenie. [Acc. și: míros] – Din mirosi (derivat regresiv).

MIRÓS, mirosuri, s. n. 1. Emanație plăcută (v. aromă, parfum, mireasmă) sau neplăcută (v. duhoare, miasmă) pe care o exală unele corpuri; senzație (plăcută sau neplăcută) pe care o produce această emanație asupra simțului olfactiv. Un miros plăcut de cîmp și de pădure udă îl izbi în față. VLAHUȚĂ, O. A. III 72. În atmosfera grea de mirosul substanțelor închise în fiole, Făclia arunca o lumină turbure. EMINESCU, N. 52. În toată împrejmuirea, un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu. ODOBESCU, S. III 18. 2. Unul din cele cinci simțuri cu care sînt înzestrați oamenii și unele animale și care permite perceperea senzațiilor olfactive; capacitate de percepere și deosebire a mirosurilor (1). De aveți voi amîndoi Miros bun, nas de copii, Luați seama, pîndiți bine; Iată lupul, lupul vine! ALECSANDRI, R. I 354. Mirosul duce pre cine... Pe urme neînsemnate a păsărilor știute. CONACHI, P. 269. 3. (La pl., în forma miroase) Condimente folosite la prepararea cîrnaților.- Accentuat și: (regional) míros. - Pl. și: miroase (SADOVEANU, D. P. 152, EMINESCU, O. I 97, RUSSO, O. 120).

mirós¹ (simț) s. n.

mirós² (emanație olfactivă) s. n., pl. mirósuri

mirós s. n., (senzații) pl. mirósuri

MIRÓS s. (livr.) olfacție, (rar) abur, abureală, (înv.) miroseală, mirosenie, odor, odorat, olm. (Simțul ~ului.)

MIRÓS s. v. fler, perspicacitate.

MIRÓS ~uri n. 1) Simț prin care organismul percepe și deosebește diferite emanații, răspândite în aer de unele substanțe sau corpuri. 2) Emanație plăcută sau neplăcută, răspândită în mediul înconjurător de unele substanțe și corpuri. ~ de trandafir. /v. a mirosi

miros n. 1. simțirea ce produce asupra nasului emanațiunile corpurilor; 2. unul din cele cinci simțuri ce percepe mirosurile; 3. ceeace place sau nu place nasului: mirosul florilor, miros de mortăciune; 4. aromă: a pune miroase în bucate; 5. mirosul particular al câinilor după vânat. [Gr. bizantin MYROS].

1) míros (est) n., pl. urĭ, și mirós (vest) n., pl. urĭ și oase (subst. verbal d. a mirosi. V. mir 2). Sensațiune plăcută (parfum, aromă, mireazmă) saŭ neplăcută (putoare, duhoare) pe care unele emanațiunĭ o cauzează în nas: nervu olfactiv constată mirosu. Odorat, simțu pin care constațĭ mirosu.

MIROS s. (livr.) olfacție, (rar) abur, abureală, (înv.) miroseală, mirosenie, odor, odorat, olm. (Simțul ~ului.)

MIROS. Subst. Miros, odorat (înv.), olm (înv.); emanație, exalare, exalație. Miros plăcut, parfum, aromă, balsam (fig.), buchet, fragranță (rar), mireasmă, miroznă (reg.), odor (înv.). Miros neplăcut, miros greu, miros urît, miros pestilențial, damf (fam.), disodie, duhoare, împuțiciune (rar), miasmă, putoare, puturoșenie. Aromatizare, înmiresmare, miresmare, parfumare; odorizare. Parfum, apă de colonie, colonie, odicolon (pop.), esență, odorizant; mirodenie, mirodie (înv.), aromat (rar). Simțul mirosului, simțul olfactiv, olfacție. Cacosmie. Pierderea mirosului, anosmie, disosmie. Osmologie. Parfumerie; drogherie. Adj. Mirositor, odorific, aromat, aromatic, aromit, aromitor, îmbălsămat, fragrant (rar), înmiresmat, miresmat (rar), odorant, odorifer (rar), odoriferant (înv.); îmbătător, amețitor. Rău mirositor, fetid, împuțit, puturos, mefitic (livr.), miasmatic, pestilențial (fig.). Vb. A mirosi, a avea miros; a exala, a emana, a împrăștia (a răspîndi) un miros. A aromatiza, a umple de aromă, a aromi, a îmbălsăma, a înmiresma, a miresma (rar), a parfuma, a odoriza. A mirosi urît, a puți, a duhni, a duhori (rar). A mirosi, a simți (a percepe) un miros, a adulmeca, a mușina (reg.), a mușlui (reg.); a avea nas bun. V. condimente, cosmetică.

NON OLET (PECUNIA) (lat.) banii n-au miros – Replică pe care a dat-o împăratul Vespasian fiului său, Titus, care-i reproșa că înființase latrine cu taxă pentru a reface vistieria țării. Ironie la adresa celor ce obțin câștiguri bănești prin mijloace nedemne sau necinstite.