MÂNÉR, mânere, s. n. Parte a unui obiect care permite apucarea (și manevrarea) acestuia cu mâna. – Mână + suf. -ar.

MÂNÉR, mânere, s. n. Parte a unui obiect care permite apucarea (și manevrarea) acestuia cu mâna. – Mână + suf. -ar.

MÎNÉR, mînere, s. n. Parte a unui obiect, în special a unei unelte sau a unui instrument, cu o formă potrivită de care se apucă pentru a putea mînui obiectul. Arme bogate Cu mînere late. TEODORESCU, P. P. 449.

mânér s. n., pl. mânére

mânér s. n., pl. mânére

MÂNÉR s. 1. v. toartă. 2. (pop.) mănușă. (~ al unei unelte.) 3. v. coadă. 4. v. plăsea. 5. v. braț.

MÂNÉR s. v. cocârlă.

mîner (mânére), s. n. – Toartă. – Mr. mîneare, megl. mănar. De la mână, cu suf. -er, sau, mai puțin probabil din lat. manuarius (REW 5332).

MÂNÉR ~e n. Parte a unui obiect (ușă, vas, instrument, unealtă etc.) de care se apucă sau se ține cu mâna. /mână + suf. ~ar

mâner n. partea unui vas sau instrument de care apucăm cu mâna. [Macedo-rom. mânar = lat. MANUARIUM].

mînér n., pl. e (d. mînă cu suf. -er saŭ lat. manuarius, de mînă). Partea de care apucĭ cu mîna la o sabie, la un vătrar ș. a. V. manivelă.

MÎNER s. 1. coadă, toartă. (~ al unui vas.) 2. (pop.) mănușă. (~ al unei unelte.) 3. coadă, (înv. și reg.) mănunchi, (Transilv.) dîrjală, (Transilv. și Ban.) mînei, (prin Ban. și sudul Transilv.) mînel. (~ de seceră, de sapă.) 4. plăsea, (înv. și reg.) mănunchi, plasă. (~ de cuțit, pumnal, briceag.) 5. (TEHN.) braț, crac, margine, mînă, pervaz, spetează, (reg.) condac, cotoi. (~ la ferăstrău.)

mîner s. v. COCÎRLĂ.

MÂNER DECLANȘATOR parte componentă a dispozitivului de declanșare a deschiderii parașutei.

ține-mă de mânerul burții expr. (adol.) lăsă-mă-n pace!