LOCÚL, loculi, s. m. (Bot.) Cavitate a unui fruct în care se află semințele; lojă (II 1). [Var.: locúlă s. f.] – Din fr. locule.

LOCÚLĂ s. f. v. locul.

LOCÚL, loculi, s. m. (Bot.) Cavitate a unui fruct în care se află semințele; lojă (II 1). [Var.: locúlă s. f.] – Din fr. locule.

LOCÚLĂ s. f. v. locul.

*în lócul prep. + subst. (~ acela)

*lócul (la ~ ei/lui/său etc.) loc. adj.

LOCÚL s.m. 1. (Arheol.) Cavitate săpată în pereții mormintelor din epoca romană, în care se depunea trupul mortului. 2. (Bot.) Mică încăpere, cavitate, cămăruță a unui fruct în care se află semințele; lojă (II). [Var. loculă s.f. / < fr. locule, cf. lat. loculus].

LOCÚLĂ s.f. v. locul.

LOCÚL s. m. 1. cavitate săpată în pereții mormintelor din epoca romană, în care se depunea trupul mortului. 2. (bot.) cavitate mică a unui organ (ovar, antenă); lojă (4). (< fr. locule, lat. loculus)

LOCÚL ~i m. bot. Cavitate a unui fruct în care se află semințele. /<fr. locule