IERTÁRE, iertări, s. f. Acțiunea de a ierta și rezultatul ei; iertăciune. ♦ Scuză. ◊ Expr. Să avem iertare! = a) să ne scuzați! b) cred că nu ai dreptate! – V. ierta.

IERTÁRE, iertări, s. f. Acțiunea de a ierta și rezultatul ei; iertăciune. ♦ Scuză. ◊ Expr. Să avem iertare! = a) să ne scuzați! b) cred că nu ai dreptate! – V. ierta.

IERTÁRE, (2) iertări; s. f. 1. (Mai ales în legătură cu verbul «a cere») Acțiunea de a ierta; scutire de pedeapsă. Se aduseră frații înaintea împăratului, cari deteră în genuchi și cerură iertare de la fratele cel mai mic. ISPIRESCU, L. 305. Despot, de moarte ai iertare, Dar tu la mînăstire pe viață-i fi închis. ALECSANDRI, T. II 193. Cereau ca să se hotărască... cum să se poarte cu acei nobili din Ardeal care fugiseră și acum cereau iertare voind a se întoarce înapoi. BĂLCESCU, O. II 271. 2. Scuză. Îți cer o mie de iertări. NEGRUZZI, S. I 47. Expr. Să avem iertare = a) să ne scuzați. Să avem iertare, stăpîne! Apa era bîhlită și ne-am fi putut bolnăvi. CREANGĂ, P. 204; b) (formulă cu care contrazici pe cineva) ba să mă ierți!

iertáre s. f., g.-d. art. iertắrii; pl. iertắri

iertáre s. f. (sil. ier-), g.-d. art. iertării; pl. iertări

IERTÁRE s., interj. 1. s. v. absolvire. 2. s. (BIS.) dezlegare, pocăință, (înv.) pocaianie. (~ de păcate.) 3. s. v. scuză. 4. s. indulgență, îndurare, îngăduință, milostivire, (livr.) clemență. (Cere cu umilință ~.) 5. interj. îndurare!, (înv.) aman!

IERTÁRE ~ări f. Exprimare a regretului (față de cineva) pentru o greșeală involuntară; scuză. A cere ~. ◊ Să am (avem) ~! a) să nu vă supărați; să mă scuzați!; b) nu sunt (suntem) de acord. /v. a (se) ierta

iertare f. fapta de a ierta. ║ int. grație!

ĭertáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a ĭerta. A cere ĭertare, a cere grație, scuză. Ĭertare! (subînț. dă-mĭ, cer), ĭartă-mă, scuză-mă!

IERTARE s., interj. 1. s. absolvire, cruțare, scutire. (~ cuiva de o pedeapsă, de o obligație.) 2. s. (BIS.) dezlegare, pocăință, (înv.) pocaianie. (~ de păcate.) 3. s. scuză, (pop.) iertăciune, (înv.) pardon. (A cere ~.) 4. s. indulgență, îndurare, îngăduință, milostivire, (livr.) clemență. (Cere cu umilință ~.) 5. interj. îndurare!, (înv.) aman!

IERTARE. Subst. Iertare, iertat, iertăciune (înv. și pop.), îndurare, remisiune (livr.), cruțare; îngăduință, îngăduială, îngăduire, indulgență, clemență (livr.), toleranță, tolerare. înțelegere, înduioșare, milă, miluță (dim.,pop.), milostenie (înv.), miluire, milostivire, milosîrdie (înv.), îmbunare, înduplecare. Bunătate, blîndețe, generozitate, omenie, omenire (înv.), bunăvoință, cumsecădenie, mărinimie, larghețe, caritate, umanitate, umanitarism, tolerantism, filantropie. Scuză, păsuire, păsuială, răgaz, îngăduință (fam., rar), amînare, răbdare. Scutire, absolvire, pardon (înv.), dezvinovățire, dezvinuire (rar), disculpare; amnistiere, amnistie, grațiere, achitare, reabilitare. Tolerant, binevoitor, umanitarist, filantrop. Adj. Iertător, îngăduitor, îndurător, cruțător (rar), indulgent, clement (livr.), tolerant, înțelegător, răbdător. Bun, blînd, generos, omenos, de omenie, omenit (înv.), uman, binevoitor, cumsecade, de treabă, culant, amabil, larg (fig.), mărinimos, umanitar, caritabil, filantropic; milos, milostiv. Scuzabil, tolerabil, admisibil, suportabil, acceptabil. Amnistiabil. Reabilitat. Vb. A ierta, a se îndura, a cruța; a tolera, a îngădui, a fi îngăduitor, a fi indulgent, a trece cu vederea, a fi clement, a fi tolerant, a da dovadă de mărinimie, a avea inimă mare. A înțelege, a da dovadă de înțelegere, a avea înțelegere, a se înduioșa, a se îndupleca, a se îmbuna, a se milostivi, a-i fi milă, a milui (înv.). A scuza, a găsi scuze; a păsui, a da răgaz, a amîna. A achita, a scuti, a pardona (înv.), a absolvi, a lăsa în pace, a lăsa (pe cineva) în plata Domnului (a lui Dumnezeu), a disculpa, a dezvinovăți, a dezvinui (rar); a amnistia, a grația, a reabilita. Adv. Cu iertare, cu îngăduință, cu îndurare; cu duhul blîndeții; cu bunătate, cu înțelegere. V. bunătate, milă, omenie.