HÁLCĂ, hălci, s. f. Bucată mare de carne sau (mai rar) din alt aliment; hartan. – Din magh. halk.

HÁLCĂ, hălci, s. f. Bucată mare de carne sau (mai rar) din alt aliment; hartan. – Din magh. halk.

HÁLCĂ, hălci, s. f. Bucată mare de carne sau (mai rar) din alt aliment; hartan. Ascunse hălcile mari de carne în iesle, sub fîn. MIHALE, O. 509. Nevasta îi adusese o halcă de brînză. PAS, Z. I 132. Eu, a răspuns ciobanul... mărturisesc că noi, la prînzișor, tocmai în acest ceas, dacă se întîmplă să avem o halcă de carne pe cărbuni, foarte ne bucurăm și ne luăm de-o grijă pînă la amiază. SADOVEANU, N. F. 174. ♦ Fig. Bucată de pămînt. I-ar prinde și lui bine o halcă de pămînt. REBREANU, R. I 267.

hálcă s. f., g.-d. art. hắlcii; pl. hălci

hálcă s. f., g.-d. art. hălcii; pl. hălci

HÁLCĂ s. ciozvârtă, hartan, (reg.) artig, ciopată, halcată. (A mâncat o ~ de miel.)

hálcă (hắlci), s. f. – Bucată, porțiune, mai ales de carne. Mag. halk „așchie” (DAR). – Der. halcată, s. f. (Munt., bucată), probabil prin încrucișare cu bucată (după DAR, de la un mag. *halkott); hălcui (var. hălci), vb. (a ciopli; a șlefui); hălcitor, s. n. (rindea).

HÁLCĂ hălci f. Bucată mare dintr-un aliment (carne, pâine etc.). [G.-D. hălcii] /<ung. halka

halcă f. codru de mămăligă, carne etc.: o halcă de pastramă CAR. [Cf. Ung. HALOK, așchie].

1) hálcă f., pl. hălcĭ (rudă cu harchină și jarcă și poate și cu hartan. Ung. halk, așchie, nu e la Ballagi. Cp. cu șușalcă). Fam. Mare bucată orĭ felie de pîne, carne, cașcaval ș. a. V. codru.

2) halcă f., pl. halcĭ. Trans. Mold. Tărăboĭ, tumult. Vs. De halcă, de distracțiune, de amuzament: copiiĭ se duc la denie de halcă, nu ca să se închine.

HALCĂ s. ciozvîrtă, hartan, (reg.) artig, ciopată, halcată. (A mîncat o ~ de miel.)