HĂPĂÍ, hắpăi, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A mânca înghițind repede și cu zgomot. 2. (Rar) A vorbi repede și fără șir (mâncând cuvintele). [Prez. ind. și: hăpăiesc] – Hap¹ + suf. -ăi.

HĂPĂÍ, hăpăiesc, vb. IV. Tranz. 1. A mânca înghițind repede și cu zgomot. 2. (Rar) A vorbi repede și fără șir (mâncând cuvintele). – Hap¹ + suf. -ăi.

HĂPĂÍ, hăpăiesc, vb. IV. Tranz. 1. A mînca sau a înghiți repede, lacom și zgomotos. Cîrdul de gîște se înșiră, una după alta, ca și cînd cea din capăt ar fi înghițit un mosor de sfoară al cărei capăt, l-ar fi hăpăît, pe rînd, toate celelalte. GÎRLEANU, L. 10. Vulturoaica ținea în gheare un vițel de doi ani și [puii], luîndu-l, îl hăpăiră pe dată. MARIAN, O. I 148. 2. A vorbi repede și fără șir (mîncînd cuvintele). Se zbuciuma Ilie Cîrlan... hăpăind într-una, ca și cînd n-ar mai fi fost în stare să găsească altceva: «Nea Petrică!... Nea Petrică!...» REBREANU, R. II 249.

hăpăí (a hăpăi) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. hắpăi / hăpăiésc, imperf. 3 sg. hăpăiá; conj. prez. 3 să hắpăie / să hăpăiáscă

hăpăí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hăpăiésc, imperf. 3 sg. hăpăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. hăpăiáscă

A HĂPĂÍ ~iésc tranz. fam. 1) A mânca, înghițind repede și cu zgomot. 2) fig. (enunțuri, vorbe etc.) A rosti pripit și fragmentar. /hap + suf. ~ăi

hăpăì v. a prinde repede și a înghițì. [V. hap!].

hắpăĭ, a -í v. intr. (d. hap 2 și 3. V. lapoviță). Fam. Mănînc răpede apucînd violent și făcînd hap-hap saŭ hapa-hapa. – La Cant. a hăpui, „a învinge, a stăpîni”.