GHIÓC2, ghiocuri, s. n. Gen de melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porțelan, care trăiesc în mările calde
(Cypraea); p. restr. cochilia acestor melci, folosită ca ornament sau pentru preziceri asupra viitorului cuiva. ◊
Expr. A da cu ghiocul sau
a căta (cuiva)
în ghioc = a ghici (cuiva) cu ajutorul ghiocului. –
Lat. *cloca (= cochlea). GHIÓC2, ghiocuri, s. n. Gen de melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porțelan, care trăiesc în mările calde
(Cypraea); p. restr. cochilia acestor melci, întrebuințată ca ornament sau pentru preziceri asupra viitorului cuiva. ◊
Expr. A da cu ghiocul sau
a căta (cuiva)
în ghioc = a ghici (cuiva) cu ajutorul ghiocului. –
Lat. *cloca (= cochlea). GHIÓC2, ghiocuri, s. n. Scoica albă și lucioasă a unui melc de mare
(Cypraea moneta). Nu mai răsună în voi ca-ntr-un ghioc Povestea minunată a prunciei? BENIUC, V. 23.
Mi-e inima ca un ghioc Ce-a strins în el tot cîntul vieții. TOMA, C. V. 35. ◊
Expr. Alb ca ghiocul = alb strălucitor, imaculat.
Cămeașa... va face-o albă ca ghiocul. SBIERA, P. 45.
Trei călușei am furat... Unu negru ca corbu, Unu alb ca ghiocu. ȘEZ. V 91. ♦ Scoică întrebuințată pentru a face pretinse preziceri asupra viitorului și soartei cuiva. (Atestat în forma de
pl. ghioci) Pune-ți în părul tău negru ghioci în loc de flori, ca să am de unde lua unul, spre a-ți gîci. HOGAȘ, M. N. 28. ◊
A da cu ghiocul sau
a căta (cuiva)
în ghioc = a ghici cu ajutorul ghiocului.
Frunză verde busuioc, Mi-a cătat maica-n ghioc Și mi-a spus că mă mărit, Cu-un flăcău nepomenit. ȘEZ. VIII 28. – Pronunțat:
ghi-oc. –
Pl. și: (
s. m.)
ghioci. ghióc (-ci), s. m. – Scoică marină a moluștei denumite Cypraea moneta, apreciată pentru albeața ei și pentru folosirea pe care i-o dau țigăncile ghicitoare, care pretind că află viitorul ascultînd zgomotul din interiorul scoicii. –
Var. ghioacă. Lat. căvum „gaură”, al cărui rezultat *
gău, cf. găoace, a primit apoi
suf. -
oc. Este dublet simplu al lui
găoace. Alternarea fonetismului se explică poate printr-o intenție expresivă, care ar fi apropiat acest cuvînt de rădăcina
ghiolc-, care indică zgomotul unui lichid într-un recipient închis, și al cărui sens coincide în parte cu cel de
ghioc, cf. ghiolcăi. A fost considerat
der. din
sl. glogŭ (Cihac, II, 129); din
lat. gullioca „coajă verde de nucă” (Cihac, II, 333; Philippide, 99; Pascu, I, 95); sau din
lat. cochlea, prin intermediul unei metateze *
cloca (Pușcariu 718; REW 2011; DAR,
cf. împotrivă Densusianu,
Rom., XXXIII, 279),
cf. it. chiocca „țeastă” (Battisti, II, 904), sassar.
ciogga, logud. gioga. Der. ghiocel, s. m. (scoică; floare, aișor, Galanthus nivalis);
desghioca, vb. (a scoate boabele, a curăța de coajă);
ghioș, adj. (
Mold., alb), de la
ghioci, cu pronunțarea
mold. Identitatea lui
ghioc cu
ghiocel este evidentă atît datorită culorii comune, cît și folosirii lui
ghiocel „scoică” (
cf. Pușcariu,
Diminutiv., 171); totuși, Lexiconul de la Buda, urmat de Diez,
Gramm., I, 197, pleca de la
lat. glaucium, și Philippide,
Principii, 38, de la
lat. *glaucĕllus. Pentru
desghioca, a cărui
der. este normală, pe baza lui
ghioc „coajă” (sens neatestat, dar care apare pentru
găoace), Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 275 pleca de la
lat. cauca, și Candrea,
Rom., XXXVI, 325, de la un
lat. *
disglubĭcāre (
cf. împotrivă REW 2011). –
Cf. găoace, gaură, sgău.