enunciativ, ~ă a vz enunțiativ

enunțiativ, ~ă a [At: NEGULICI / P: ~ți-a~ / V: (înv) ~ncia~ / Pl: ~i, ~e / E: fr énonciatif, lat enuntiativus] 1 a Care conține o enunțare (1). 2 a Care cuprinde relatarea obiectivă, fară participarea afectului, a unei constatări, observații etc. 3 a Care are caracterul unei enunțări (1). 4-5 sf, a (Șîs propoziție ~ă) (Propoziție) care exprimă o constatare, prezentând o acțiune sau o stare ca reală.

ENUNȚIATÍV, -Ă, enunțiativi, -e, adj. Care conține o enunțare. ◊ Propoziție enunțiativă = propoziție care exprimă o constatare, prezentând o acțiune sau o stare ca reală. [Pr.: -ți-a-] – Din fr. énonciatif, lat. enuntiativus.

ENUNȚIATÍV, -Ă, enunțiativi, -e, adj. Care conține o enunțare. ◊ Propoziție enunțiativă = propoziție care exprimă o constatare, prezentând o acțiune sau o stare ca reală. [Pr.: -ți-a-] – Din fr. énonciatif, lat. enuntiativus.

enunțiatív (-ți-a-) adj. m., pl. enunțiatívi; f. enunțiatívă, pl. enunțiatíve

enunțiatív adj. m. (sil. -ți-a-), pl. enunțiatívi; f. sg. enunțiatívă, pl. enunțiatíve

ENUNȚIATÍV adj. expozitiv. (O propoziție ~.)

ENUNȚIATÍV, -Ă adj. Care enunță, care conține o enunțare. ◊ Propoziție enunțiativă (și s.f. ) = propoziție care exprimă o constatare, prezentând o acțiune sau o stare ca reală. [Pron. -ți-a-. / cf. it. enunziativo].

ENUNȚIATÍV, -Ă adj. care conține o enunțare. ♦ propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție afirmativă sau negativă care exprimă un fapt real, realizabil sau ireal; propoziție expozitivă. (< fr. énonciatif, lat. enuntiativus)

ENUNȚIATÍV ~ă (~i, ~e) Care ține de enunț; propriu enunțului. ◊ Propoziție ~ă propoziție prin care vorbitorul comunică ceva în legătură cu un obiect sau fenomen. [Sil. -ți-a-] /<fr. énonciatif, lat. enuntiativus

ENUNȚIATIV adj. expozitiv. (O propoziție ~.)

ENUNȚIATÍV, -Ă adj. (cf. fr. énonciatif, lat. enuntiativus, it. enunziativo): în sintagmele intonație enunțiativă și propoziție enunțiativă (v.).